Dor……
Probabil ca asta simtim cu totii. Fiecare are cate un dor de cate ceva sau cineva.
Indiferent daca este de fostul serviciu, de parintii, de anii tineretii petrecuti in facultate, de copiii plecati fiecare la casele lor dupa ce s-au marit, de un oarecare el…… tot dor se va numi si aceasi prapastie o vom avea in sufletele noastre.
Nu stiu cum sa scriu o carte, un roman sau o culegere de ganduri care poate pentru unii dintre voi va fi o experienta ce nu a trebuit sa treceti voi prin ea ci doar sa invatati sau sa va regasiti in ea.
Nu voi incerca sa fiu Eliade, Cioran si nici macar Mihaela Radulescu ci doar voi asculta si voi aplica ceea ce probabil au facut si ei la randul lor…..adica voi scrie ceea ce simt si traiesc.
Multi imi spun ca viata mea seamana cu o telenovela….. n-am suportat niciodata aceste filme…. parca nu au nicio valoare, iar cand aud asta despre viata mea……nu are niciun sens si nicio logica…..dar in final poate asta si este o viata simpla fara sens si logica.
Ma trezesc dimineata si ma gandsc astazi cum o sa fie ziua? Buna, rea, frumoasa, intelegatoare……sau indiferenta.
De cand ma stiu nu mi-am dorit altceva decat o familie.
La varsta copilariei familie insemna doi parinti care sa fie aproape unul de celalalt si amandoi de mine.
Din nefericire nu am avut asta . Am avut doi parinti care din anumite motive au divortat la varsta de de 7 ani ai mei, iar eu am ramas cu mama si am plans dupa tata.
N-am inteles niciodata de ce nu pot avea acel Craciun in familie alaturi de ei doi. La mine mereu existau doua familii a lui si a ei si de cele mai multe ori eu ma aflam in familia ei.
Nu am ce sa-i reprosez a fost, este si sunt convinsa ca va ramane cea mai buna mama din lume. Mi-a oferit mai mult decat a putut intotdeauna si inca o face si culmea cea mai buna parte din asta e ca mi-a oferit intelegere si sprijin in tot ceea ce am facut si fac.
Pana si acele sarbatori incerca sa-l tina si lui locul, sa nu-mi lipseasca acele cadouri pe care mi le doream si pe care le asteptam.
Mereu mi facea surprize placute si toate poftele, chiar si acum cand a imbatranit si nu stiu din punctul ei de vedere, cat de frumoasa este batranetea ei dar tot ma trezeste cu mirosul de cafea in fiecare dimineata cand trebuie sa ma duc la munca si tot cu acele vorbe dulci ma rasfata dimineata sau ma alinta.
El…… nu stiu exact cum ar fi fost daca nu parasea casa copilariei la acea vreme.
Nu prea imi aduc aminte de el – nu era niciodata acasa si nu il vedeam inainte sa ma trezesc, dar nici inainte sa adorm.
Nu stiu decat ca a fost singurul vis – de- al avea mereu langa mine si de a fi cu mine, de a fi acel tata pe care ma pot baza si care ma poate poate proteja…..dar oare a fost asa?
Dor…..asta mi-a fost toata viata dor de el si din pacate asa a si ramas.
In vremea copilariei mi-a fost dor de el ca nu-l vedem si nu aveam ceea ce probabil isi dorea orice copil….iar acum imi este dor de el pentru ca nu mai exista printre noi..
Da….dupa o lupta dusa ani de zile in care am si castigat, adica am reusit sa am acel Craciun alaturi de amandoi l-am pierdut dupa o lupta cumplita el cu viata lui si noi doua cu boala lui.
Cea mai cumplita boala…boala secolului – cancerul.
Nu imi venea sa cred ca ajunsesem la ceea ce imi doream – o familie care stia sa planga impreuna, sa cante si sa danseze fara motiv, acum nu facea decat sa se stinga iar sa se duca ca si cum nu ar fi existat.
Pana la urma tot la dor am ajuns cu acelasi gol in suflet si cu aceasi suferinta pe care nu ti-o poate lua nimeni.
Toata lumea se gandeste cum e sa fi orfan de un parinte, dar cum e sa fi orfan de copil s-a gandit cineva?
Sa-ti vezi copilul caruia i-ai dat viata si l-ai crescut, te-ai sacrificat pentru el si i-ai iertat orice sa-l vezi cum se stinge fara nicio scapare sa incerci sa-l salvezi si sa vezi ca nu exista nicio sansa pentru el.
Toate astea par cuvinte care pentru unii probabil nu au nicio valoare si niciun sens, dar pentru altii acestea ofera acel gol si dor in sufletele lor, acele momente in care alergi pana acasa sa vezi daca mai respira sau nu, acele momente in care alergi fara sa te opresti pana in camera aia rece si dura de spital care nu arata decat ca o morga sa incerci sa-i zici tot ce mai ai de zis repede ca nu stii daca mai apuci in urmatoarea clipa nu in urmatoarea ora sau zi. Sa stai si sa numeri minutele sau mai bine zis clipele la fel cum intorci o clepsidra, alaturi de cineva dupa care ai plans si ti-a fost dor toata viata si care acum nu-ti mai ramane decat sa mori de dorul lui tot restul vietii ca nu mai ai de ce sa lupti sa-l ai, pur si simplu nu faci decat sa ramai cu dorul – pe el nu il mai gasesti nicaieri……….