agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-25 | |
Militarul.
Iubesti, doresti, astepti, visezi, ajungi sa urasti, sa plangi de fericire sau de tristete, sa vrei sa fugi sau poate chiar sa o faci. Acum nu stiu daca ma refer la mine sau la el. Ciudat…amandoi intr-un fel sau altul suntem militari, dar el este intrutotul militarul care sta la ordin si care acasa este sau a fost acel barbat militar. Ne-am cunoscut parca acum o mie de ani si in fapt real nu au trecut decat trei ani si cate se pot intampla in acesti cativa ani. Necunoscuti, amici, tradati de altii, umarul pe care poti plange cand patesti ceva, buzele cu care poti rade cand realizezi ceva, iubiti – acel iubit pe care l-ai asteptat toate viata , dusmani pentru ca ne simtim tradati de noi insine sau reciproc si in final necunoscuti. Cum e posibil? A aparut in viata mea cand nu iubeam pe nimeni, cand uram tot ce era in jurul meu si nu asteptam decat clipa despartirii de tatal meu. Ultimul Craciun pe care tata l-a prins in viata in casa mea….eu unde ma aflam? Intr-o berarie cu prietenii mei si cu al meu var…si ce faceam? Nu faceam nimic ma uitam in jurul meu si nu vedeam decat oameni care stiau sa se distreze, oameni carora nu le disparuse zambetul din coltul buzelor, iar eu….plangeam si imi inecam amarul in lacrimile ce curgeau siroaie pe obrajii mei. Acolo era si el…..baiatul ce avusese tupeu si please in razboiul din Kosovo, acel om de care auzisem atatea, dar nu-l vazusem niciodata. Acum il vedeam. Nu era nimic asa special la el, inalt, bine facut tuns scurt exact ca un razboinic si cam atat. Special…..fata de restul care erau in jurul meu era zambetul de putina libertate de care avea parte….era in permisie si dupa sarbatori trebuia sa plece inapoi in acel calvar in care intr-un fel sau altul ma aflam si eu dar in alt sens al vietii. A fost singurul care a observat ca plang si m-a rugat sa nu o mai fac ca nu imi sta bine. Atunci nu aveam de unde sa stiu ca asta ma va ruga mereu, ca lacrimile mele o sa fie incontinuare pe obrajii mei fara sa stiu nici macar de ce. Nu l-am mai revazut decat la inmormantarea tatalui meu unde era la fel de special pe langa restul care nu ii interesa de mine si de ce drama traiam eu, de visul care se spulberase dupa o lupta de ani in care nu vroiam decat sa am ambii parinti langa mine. Asa fara sa stie ce se intampla cu mine ma facea sa zambesc fara sa vreau si fara sa realizez ca inca mai pot. De atunci viata ne-a purtat impreuna, pe acelasi drum, dar atat de diferit in acelasi timp. Eu pierzand toul m-am refugiat in singurul care am crezut ca ma poate scoate din pierderea pe care o avusesem……omul pe care nu l-am vrut atat eu cat si familia mea vreodata langa mine, dar la momentul acela am crezut ca este cel mai puternic si cel mai benefic. Dar el……acel baiat simplu care am crezut ca a devenit un barbat puternic care isi cunoaste viata si trairile mai bine ca oricare dintre noi, omul care trecuse si invisese intr-un razboi era mereu langa mine si in preajma mea. Nu era altul decat prietenul iubitului meu…omul ce de la necunoscut imi devenise cunoscut si usor amic. Omul cu care plangeam de cate ori ma certam cu iubitul sau el cu iubita, barbatul ce ma imbratisa si imi spunea ca totul va fi bine intr-un fel sau altul, amicul la care stateam in brate si ascultam conversatia pe care o purta cu iubita lui in timp ce iubitul meu ma trata cu indiferenta si raceala si ma lasa singura printre prietenii lui. Timpul trecuse ca nisipul dintr-o clepsidra si in relatia cu iubitul meu nu realizasem decat faptul ca am ajuns si eu…..militar si imi castigasem un amic, care odata cu terminarea relatiei cu iubitul meu am crezut ca l-am pierdut. Culmea nu il pierdusem. Ma sunase intr-o zi sa ma intrebe ce mai fac………….si ce sa aflu? Un lucru care nu l-am vazut la acel moment relevant pentru mine – faptul ca se despratise la o luna dupa ce pusesm eu capat cosmarului meu, de iubita lui…..in acelasi fel si stil in care terminasem si eu. Atunci am realizat ca viata chiar mi-a dat un prieten, un om pe care il putem suna de oricate ori ma simteam singura, trista, parasita, omul care acum ajunsese sa-mi fie umarul pe care plang si buzele cu care zambeam. Au trecut ore, zile, saptamani si la luni ne-am oprit. Nu ne-am oprit de la amicitia noastra, nici de la umarul pe care il aveam reciproc si nici de la zambetul pe care il aveam unul pe buzele celuilalt…..ci am mai adaugat un sentiment – de viitor iubit. Dupa atata timp m-am dus dupa el si nici macr azi nu stiu de ce la Liceul Militar din Buzau. Era intr-un restaurant cu colegii lui si a fost prima oara cand l-am vazut barbatul care ma atrage, acelasi care cu un an si mai bine era la fel de inalt si bine facut, la fel de glumet, dar niciodata nu avusesem emotii ca atunci, acei fluturasi in stomac ca sunt langa el si mai ales acel nevinovat sarut care a fost mai degraba primul sarut din viata mea in care m-am simtit din nou adolescenta. Atata a fost………..acel sarut si dupa am disparut amandoi fiecare cu viata lui. Recunosc acum ca de atunci imi era dor de el. De zambet, de umar, de sarut si cred ca de etapa urmatoare in care vroiam sa trec alaturi de el. A reaparut la fel ca si prima oara…..cand nu mai visam nimic si nu incercam decat sa-mi adun gandurile si viata si sa fac singurul lucru care-l promisesem tatei pe patul de moarte si pentru care sa chinuise mama toate viata – sa-mi termin facultatea; cu un simplu telefon sa vada ce fac si daca iesim – culmea nu la o cafea asa cum zice toata lumea ci – la o bere. Am iesit dar din bere am baut acel caffe frappe pe care l-am adorat intotdeauna la Cafeneaua Actorilor, iar el un suc natural de portocale pe care I l-am ales eu ca m-am gandit ca ar fi cel mai bun pentru sanatatea lui. La acea vreme am fost in stare sa-l fac sa mergem in parc, sa ma lase sa-I pun o porecla (Ghita, melodia ce o ascultasem toata seara) si sa-mi continui visul de adolescenta, de a ma plimba in parc si a continua sarutul ce-l lasasem in urma la Liceul Militar. Nu stiu ce imi placea la el, ce ma atragea dintr-o data, cum de la necunoscuti luasem toate etapele si ajunsesem la iubiti. Ajunsa acasa, zmbeam si nici macar nu intelegeam de ce. Poate doar pentru simplu fapt ca aveam motiv sa traiesc sau ma simtem adolescenta!? Ma macinau gandurile rau, daca iar dispare sau daca chiar insemna ceva si parca a stiut asta - a sunat sa ma intrebe la ce ma gandesc….sincer….si la ce ma gandeam? daca mai apare sau iar dispare si mi-a zis ca de asta ma si sunase sa stau linistita ca ma va suna incontinuare, dar din postura de iubiti. Ciudata viata….acum nu mai trebuia sa ma duc eu in Buzau ci sa vina el in Slatina caci de data asta ma aflam eu la Scoala de Agenti. Parca am zburat a doua zi doua sute de kilometrii pana acolo, zburdam, zambeam din nou dupa mai bine de un an, iar telefonul suna doar pentru a-mi spune ca ii e dor de mine si sa vada ce fac. Vorbeam ore in sir despre vrute si nevrute, despre orice ne trecea prin cap. Credeam ca il cunosc atat de bine dar incepusem sa facem lucruri care pana atunci nu le mai facusem nici cu altii si nici impreuna si poate asa am descoperit lucruri noi ce n-am crezut ca le putem face. Daca ma intrebai acum cativa ani sau mai bine zis inainte de relatia cu el, despre o relatie la distanta sunt convinsa ca ti-as fi spus ca nu se poate, dar se poate si poate fi atat de frumos cand vezi ca amandoi abia asteapta sa se termine inca o saptamana (care sincer nici nu stii cand trece) sa te intalnesti cu el sau ea, cand il astepti incercand sa-I faci toate poftele asa cu si el iti satisface dorinta cea mai mare sa vina dupa tine atata drum cand e mort de oboseala. A fost si probabil va ramane cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Nu trecusera decat trei luni si totul se schimbase. El, eu (cred) inclisv relatia. Toata lumea se intreba de ce suntem impreuna, cum am ajuns aici, ca nu e bine din cauza ex-ului meu si sunt convinsa ca si ex-ul se intreba cum ajunsesem noi aici. Adica eu si Ghita al meu, ce candva chiar il asteptam la poarta scolii din Slatina sa vina sa ma ia. Toate aceste intrebari si poate chiar si noi fara sa ne dam seama am distrus totul………tot ce era atat de bine, acele completari, zambete de care aveam parte. Ajunsesem dupa un chin pentru amandoi la sfarsit, la respingere, poate si ura intr-o anumita masura, la dispretul din care nu puteam sa ne bucuram ca s-a intamplat nu ca s-a terminat. Trecusera cateva luni bune in care nu am mai stiut nimic unul de altul, in care stresasem pe toata lumea cu Ghita al meu, timp in care ma gandisem si o sucisem pe toate partile de ce s-a ajuns aici de la ceea ce fusese, timp in care plansesem si muream de dorul lui si al vremii, al timpurilor de alta data. Imi pusesm in cap sa termin cu aceste ganduri si sa-mi ling ranile ca o pisica ranita, sa merg de la capat si sa o iau de la inceput cu o relatie. Ca el nu mai putea fi nimeni, dar nici nu cautam vreun tip foarte interesant, nu de alta dar nu vroiam sa ma indragostesc cumva. Preferam sa fie un tip ok dar atat, nimic mai mult. Omul cu care sa-mi petrec timpul liber si sa nu se intample altceva, omul cu care oricum nu putem face nimic din ceea ce facusem cu ceva vreme in urma. Am gasit unul. Nu-mi solicita nici prea multa atentie si nici prea mult timp. Dadeam atat cat vroiam si cand vroiam. Era ok pentru perioada prin care treceam. Era vara si eu inca pierdeam vara cu acest tip. In luna iulie am mers la o nunta amandoi, o nunta la care sincera sa fiu nu aveam niciun chef, mai ales ca ma simteam atat de superioara fata de cei implicati la nunta. Ajunsa la biserica la care avea loc cununia religioasa, intrata in biserica mi-a trecut ceva prin cap….ceva ciudat si fara viitor: Doamne de ce nu sunt eu cu el? Astea au fost cuvintele mele, care au venit atat de repede si nevinovate si au zburat la fel caci sincera sa fiu ce rost mai avea sa ma mai gandesc la el din moment ce devenisem iar necunoscuti? Am stat, nici macar nu-mi aduc aminte de slujba aia prea bine ce s-a intamplat, ca nici nu ma interesa. Nu asteptam decat sa se termine seara si sa ajung acasa inapoi in patul meu plin de ganduri, vise si dorinte. Stai uneori la anumite chestii si privesti in gol. In seara aia asa faceam si eu si nu prea vedem ce se intampla. Ma simteam agitata, nervoasa, stresata. Nu cunosteam pe nimeni la acea nunta pe langa prietenul meu, sora si parintii lui. Stateam……..asteptand sa se termine, dar in acele momente nu stiam ca va incepe. Ce? Incepea iar zambetul, fluturasii si bataile inimii din ce in ce mai tare. De ce? Pentru ca in mai putin de o ora dupa ce ajunsesm la rerastaurant unde trebuia sa sarbatorim casatoria celor doi, a aparut el……….care el? Nu prietenul meu caci era deja cu mine ci Ghita al meu, la care visasem, ma gandisem mai devreme in biserica. Sincer am inlemnit. I-am spus prietenului meu ca este el si dupa ce s-a asezat mi-am ferit fata sa nu ma vada si am iesit din acea incapere care devenise atat de sufocanta si neincapatoare. Nu eram in stare sa zambesc, nu stiam de ce plang, nu stiam ce sa fac; imi venea sa fug dar in acelasi timp sa stau.Am sunat pe toata lumea care stia ce simt si ce imi doresc, fara sa pot vorbi coerent, le-am zis ce se intampla si ii intrebam ce sa fac. Au fost multe sfaturi, dar singurul pe care l-am urmat a fost, de la prietena mea care exista de o vesnicie, sa ma duc la el ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic….nimic din partea de am fi fost vreodata iubiti. Zis si facut. Mi-am luat paharul de vin, m-am dus la el asa cum imi propusesem, mi-am recapatat zambetul si stralucirea pe care o aveam, atunci cand eram cu el in cativa pasi pe care ii facusem pana la masa unde se alfla cu prietenii lui. Nu-mi aduc aminte decat ca zambeam si i-am zis ca daca nu sunt ei in stare sa sparga gheata o voi face eu. Am stat de vorba despre nimicuri, am zambit din aceleasi nimicuri, am mintit lumea cu nimicuri si culmea ca toate astea nu ne-au adus decat zambetul si stralucirea pierdute undeva…….acolo unde nu a stiut nimeni si unde nu ne-am asteptat nici noi, la nimicuri. N-am putut rezista acolo, in acel loc inchis cu ei doi. Pe el il iubeam si nu faceam decat sa visez la clipa asta si de celalalt imi era mila ca ma gandeam ca simte ceea ce simt eu pentru Ghita. Asa ca cel mai bine pentru mine a fost sa plec, acasa si sa sper ca al meu scump si drag, Ghita, ma va urma. Asa a facut - a sunat, dupa plecarea mea si a venit dupa mine, fara prea multe intrebari si prea multe explicati, sau chiar deloc; a fost decat un simplu sarut de parca eram din nou adolescenta din parc sau din Buzau. Am vorbit, ne-am iubit, ne-am tinut in brate exact ca pe vremuri…….si asta a fost tot. A disparut in lumea asta care uneori e atat de mica, iar alte ori te scufunzi in ea la ce aduncime poate avea. Nu-mi venea sa cred nimic din ceea ce se intamplase. Nici de bune si nici de rele, dar asta era si trebuia sa ma lupt iar cu mine sa-mi revin si sa merg mai departe, dar de data asta singura pentru ca nu puteam sa fac si eu la randul meu pe altcineva sa sufere asa cum ma facuse el. Iar au trecut zile, saptamani, luni si cred ca din razbunare sau mai bine zis sigur, am iesit cu un tip la care nu am tinut niciodata si nu s-a intamplat mai nimic. Dar intr-o zi din iarba verde, din apa, din munti sau realist din trotuarul fierbinte al strazilor din Bucuresti a aparut el. Sunandu-ma a fost tot ce aveam nevoie. Am acceptat intalnirea cu el, am ascultat ce avea sa-mi spuna dar de data asta nu aveam zambetul. I-am spus de relatia mea cu acea persoana, cu care nu inteleg nici in ziua de azi de ce am fost cu el, si l-am rugat sa-mi demonstreze ca vrea sa fie cu mine si ma faca sa renunt la ceea ce aveam atunci. Si mi-a demonstrat – sunt eu, nu-I suficient? Si a fost pentru ca pentru a doua oara am renuntat la tot ce aveam, dar de data asta mult mai greu ca de la acel zambet ajunsesem la plans, acel plans care il vazuse el cu mult timp in urma, atunci cand ma cunoscuse. Dupa acea zi, nu a facut decat de imi fusese teama dupa prima iesire a noastra sub forma unui cuplu, adica sa dispara. Mi-am continuat viata asa cum am crezut eu si de atunci de fiecare data cand ma lua dorul de el de ma stingeam pe picioare sau nu mai puteam sa respire aparea…..si iar disparea si tot asa, pana intr- o zi cand am zis gata si i-am explicat si lui, dar nu a inteles in totalitate….sau nu a aratat niciodata. A fost chiar inainte de Pastele anului 2008, prima sarbatoare de Paste in care m-am simtit implinita si plina de dragoste si caldura. A fost sarbatoarea la care s-au cunoscut mamele noastre, in care s-au placut si au fost fericite ca ne e bine, sau poate fiecare se bucura in parte pentru puiul ei. Am inceput iar serviciul, el a trebuit sa plece in misiune asa cum facuse si cand ne despartisem si se dusese totul pe apa sambetei si…….am ajuns acolo de unde plecasem. La acelasi dispret, la aceasi durere si tot stiam ca se va intoarce la mine. A trecut din nou timpul asa cum trecea mereu si s-a intors. Atunci m-am enervat, l-am dispretuit ca parca ma ranise prea mult. Aiurea ajunsesem la ura aceea pe care nu o vrea nimeni. Dar a venit si seara cand mi-a fost asa dor de el incat am trecut pe la portita casei lui si era in curte. N-am rezistat sa nu arunc o privire, sa-l vad, doar atat. M-am oprit vis-à-vis de curte, cu farurile stinse la masina, cu muzica in surdina si fara niciun zgomot, dar in urmatarea secunda m-a vazut. A stat si s-a uitat, dupa care mi-a facut cu mana, i-am raspuns in acelasi mod, ne-am vazut, am vorbit, am urlat, am zambit si iar am stralucit. El……s-a intristat, s-a suparat, a recunoscut si iar ne-am iubit. Noarmal nu petru mult timp caci de data asta am pus eu capat. Nu se schimbase nimic………doar ca dupa atatea cereri in casatorie reusisem teoretic sa stabilim data nuntii, ziua in care imi implineam visul. Nu casatoria cu el ci dorinta de a fi cu Ghita al meu, iubitul care mi-l dorisem intotdeauna si care stiam ce imi poate, oferii daca isi va reveni si va fi din nou omul care fusese odata, un necunoscut, un cunoscut, un amic, umarul pe care plangeam, buzele cu care zambeam, iubita lui rasfatata si Ghita al meu iubit, lumea, dorinta, viata, inima. Mi-am luat adio prin cuvinte insirate pe o coala de hartie, fara sa ii spun lui nimic. Mi-am luat ramas bun fara sa stiu de ce……fara sa-mi dau seama ca imi va fi mai greu fara aparitiile lui scurte si din ce in ce mai dese si mai vesele sau mai triste, mai zambarete sau mai inlacrimate. I-am dat pana si prima floare pe care o pastrasem de la el, floarea ce a valorat mai mult decat o gradina. De ce? Pentru simplu fapt ca mi-a daruit-o intr-o zi fara a fi ceva special, ci doar ca era o simpla zi din viata noastra petrecuta impreuna. I-am daruit pozele care erau de la doua zile una a Sf. Ion si alta de la frumoasa varsta de 25 de veri implinite si traite……asa cum mi-a fost dat. I-am dat tot, dar mai putin dragostea pe care o port pentru el. Nu reusesc sa-I dau aceste sentimente, nu reusesc sa le bag si pe ele intr-un plic si sa I le trimit……….asa ca nu imi mai ramane sa ma intreb daca s-a terminat si acum e pasul cel mai greu de a-i trimite intr-un fel sau altul tot ceea ce simt sau pana la uma se va intampla visul meu, ce am visat mereu la el……….un 20 septembrie din viata mea doar pentru mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate