când haina sufletului
e prea strâmtă
vrei să-ți întorci privirea
înapoi, la clipa de lumină
spre trăirea senină
când împleteai
speranța cu candoare
și zâmbetul cu iubirea imensă
ce venea de la soare.
vezi chemarea ta cum s-a scurs
diluată cu speranțe seci
o dâră sumbră pe alte poteci
în lungi cuvinte... spre apus.
într-o clipă de mister
acum, apare
o nedumerită întrebare
ce este viața ?
și nu înțelegi
că e o « scară a virtuții »
că e o mare luptă
că e un început de drum
străbătând poteci
peste omenire
escaladând toți munții
spre înalt cu putere
dincolo de pragul porții
spre alte Eterne Zări
și dacă îi prețuiești timpul
îi poți parcurge infinitul
în ploi de binecuvântări.
ajuns sus, « pe stânca vieții »
pe albe trepte de smarald.
în mâna aducerii aminte
să duci « Acolo » lacrima prinos
de la lumea ta, de jos.
dar, tu-i spui timpului « mai stai »
nu urmărști al vieții « scop »
zi după zi, an dupa an
în clipele de deprimații
fredonezi cu tristețe
« of!... nu am fărâmă de noroc
destinul nu mi-a hărăzit să am
nici aptitudini și nici înclinații »
astfel, motivația virtuții
să urci stânca Golgotei
devine un calvar
rămas pe prima treaptă
timpul tău s-a scurs în zadar.