Doi copii năstrușnici mă tot roagă să le împodobesc eu bradul și se tot guduresc că, hai, tu mami, că tu-l faci mai frumos ca noi…așezăm împreună globurile, beteala, o ghirlandă foarte frumoasă și niște fundițe superbe…toate, argintii. Bradul nostru e argintiu. Îl adorăm pur și simplu. L-am împodobit, deși nu e încă ajunul Crăciunului.

Și totuși e iarnă. Eu mă joc prin bucătărie cu mama și îl aștept pe moș Nicolae. N-am mai mult de 3 ani, că atunci când vine, mă sperii tare de el, deși îl așteptasem atâta…și încep un plâns dintr-ăla de nu mai pot spune nicio poezie…dar sunt atât de departe în timp…tot printre primele amintiri. Cred că e prima iarnă de care-mi amintesc fără poza în care sunt aproape un bebeluș, în brațele fratelui meu, la pomul de iarnă, prin centrul orașului. Uite, că mă duceau și pe mine în orășel cănd eram mică…nici cuvintele nu-mi ies perfect, așa-mi spune tata ceva mai târziu. Moșul acela e cam năbădăios, are un băț și eu mă sperii de el, ce copil prost, mama mă ia, să mă împace, spun poezia cu un pitic așa de mic, parcă, și scap. Îmi dă cadourile și pleacă. E singura dată când vine vreun moș în carne și oase la copilul din mine. Probabil pentru că o plângăcioasă nu merită osteneala oamenilor…sau a moșilor, scuzați…
Vine și Crăciunul. Am un brad artificial, pe acela îl țin minte cel mai bine, dar nu spun că nu am avut niciodată și brazi adevărați…Tata tocmai termină două fotolii la care lucra și eu, bineînțeles, stau prin preajma lui și mă joc, câteodată colindăm. Steaua sus răsare/ca o taină mare…eu sunt copleșită…auzi, o stea…ce frumos…răsare și “taină”, “taină” e un cuvânt care mă face să mă gândesc la toate misterele omenirii despre care știu eu la vârsta aceea, bineînțeles, nu multe. Mai e una cu trei păstori, dar la asta mă cam plictisesc și e și prea lentă pentru mine. Și o alta cu o veste minunată care îmi place la nebunie, dar pe care o știu doar frânturi. Mai mari fiind, sunt colindele lui Hrușcă pe care le cânt la ghitară cu fratele meu. Dar până la ele mai am. Și globurile. Un moș Crăciun, roșu și o căsuță a lui, dar căsuța e mai mică decât el și eu mă întreb unde încape, săracul, în ea??, o umbreluță galbenă, o stea, din hârtie, tot galbenă și ea, făcută probabil de frații mei mai mari, de ce nu mai știu oare cum se fac, că e superbă…globulețe rotunde mai mici, mai mari, de diferite culori, în fiecare an mai spargem câte unul…Bomboanele, însă, nu am voie să le mănânc pentru că sunt foarte vechi. Știu asta și nici nu mă mai tentează. Le-am gustat o dată și am văzut cât de tari sunt. Însă fratele meu mai scapă la câte una…n-are nicio teamă că s-ar putea îmbolnăvi. Și mai e și instalația…o încurcătură de fire, cu câte-o stea pe ici pe colo (Doamne, ce mari erau, că nu știu cum de nu se rupeau crengile bradului…). Apoi covrigeii pe care-i face mama și care sunt nelipsiți de la orice sărbătoare, sunt tradiția familiei, pe care-i agățăm cu ață de crengile bradului, dar rareori scapă nemâncați până la finele sărbătorilor. Bradul e așezat pe măsuța din mijlocul camerei mici, camera fratelui meu…adică a fraților mei, băieții. Cu fratele meu n-am treabă, el e mereu cu prietenii lui, e mort după Adi al vecinilor și, de altfel, nu ne avem grozav pentru că el vrea tot timpul să ne jucăm “de-a calul” (nu mai știu cum era jocul ăsta) iar eu îl vreau partener la căsuța mea de sub masă unde, nu vrea nici în ruptul capului să se bage, așa că sunt mereu singură printre păpuși, cărora le cos hăinuțe de tot felul și le fac mâncare în văsuțele mele colorate, am chiar și aragaz și o mașină de spalat automată de la nașa mea, pentru care sunt foarte invidiată. Jucăriile mele rămân “zestre” Biancăi.
Moș Crăciun cel absent din peisaj mi-a lăsat și un cadou…o pisicuță șmecheră care știe să danseze dacă tragi cheița și eu mă distrez de minune, după ce mă sperii de ea, bineînțeles. E un cadou foarte frumos ce răzbate acuma, pe care îl păstrez mulți ani, poate de aceea mi-l și amintesc. Mai ales că sunt foarte cuminte și nu stric nimic, nici jucării, nici haine, nici pantofi…așa că pisicuța ajunge teafără peste ani în mâinile Biancăi-Tarzan, ca și toate hainele mele rămase mici. O regăsesc apoi cam ciufulită, săraca, a trecut prin războaiele mondiale ale timpului și ajunge, deci, în lada de gunoi.
După ani, o fetiță e mereu nemulțumită că nu are cu cine se juca…de fapt nici nu se joacă așa, “normal”, cum mă jucam eu, cu jucării, ci cu cărți, pe care le rupe, săracile…trebuie ascunse ca să fie salvate din război, și, spre disperarea mea, cu farfuriile de prin bufet, cu toate oalele, și casa nu mai e decât o înșiruire de obiecte de tot felul pe care trebuie, bineînțeles, să le adun, ca s-o ia apoi de la cap…
Bradul nostru e câte un molid în fiecare an, mare cât casa, de fiecare dată. Doar unul e preotul în sat, nu? Fetița mea are cam aceeași vârstă ca și mine, cea despre care scriu acum, imortalizată fiind într-una dintre fotografii. Moș Crăciun îi aduce o plasă plină cu jucării, la mine era mereu sărăcăcios…Se cam sperie și ea, dar spune poeziile frumos și are și auditoriu…toată ceata de flăcăi și fete din sat, și ei rămași în fotografie.
Câteodată își amintește și azi de brazii aceia mari, cât casa parohială, așa multicolori cum erau împodobiți, mama îmi dăduse mie și toate globurile copilăriei mele…fiecare cu bradul copilăriei lui, nu?

E tot Crăciun. Dar unul aparte, fiindcă rămân acasă doar cu tata, mama a plecat, fiindcă a murit bunicul. Bunicul, adică omul acela bătrân care stătea mereu pe treptele căsuței lui mici, cu bățul în mână… acum de cine mă mai sperii eu când merg la țară…