O sa incerc sa imi desfac bratele...nu shtiu daca o sa reusesc...
sau sunt desfacute demult, iar eu iar nu am observat!
Iar m-am pierdut in multimea de oameni care ma inconjoara...si nu mai am ochi pentru mine...m-am uitat intr-o incapere inchisa...
Acolo unde era omul acela cu o masca pe fata si incerca sa ma faca sa uit de durere, vorbind la telefon....in acea camera care mi-a aratat din nou mojicia oamenilor, de parca as fi uitat-o vreodata....
O camera....verde...da! Verde era!...
cand am intrat, mi-am adus aminte ca verde trebuia sa fie o culoare odihnitoare...calmanta....dar eu numai calma nu eram! mai bine spus pe punctul de a rabufni! Nu ca un vulcan, eram mult prea slaba pentru a mima activitatea Etnei, sau a Vezuviului...cred ca mai bine as spune ingrijorata, tulburata, curioasa si speriata...chiar ingrozita!
Am incercat sa ma gandesc la tine...dar nici macat gadnul acesta nu ma mai linistea...si, disperata, cautam...cautam in nestire....voaim sa ma agat de patul acela, verde...de peretii...m-am uitat mult la pereti, vreo 4 secunde, ceea ce e mult in comparatie cu celelalte obiecte de studiu ale vederii mele.....nu mai retin ce culoare aveau peretii...nu mai retin devat o culoare :verde!
verdele sperantei, care in mine trezea spaima...incercam sa ma agat de ceva, dar nu aveam de ce! Si totul a fost atat de brusc!
Am ichis ochii, lacrimi siroiau pe obraji...eram obishnuita,doar ca, acum , era o altfel de durere, una cu care nu voiam sa ma obishnuiesc...nu vreau sa se repete vreodata ce a fost atunci...
Dar va trebui sa lupt,asa cum nu am mai luptat vreodata...asa cum va trebui sa ma obishnuiesc sa o fac.
Doar ca, din nou, singura, dorind ca soarele sa nu fi apus, si intrebandu-ma de ce numai soarele poate aduce lumina....
Am deschis ochii intr-un final....si am vazut tot verde...deja nu ma mai surprindea...dar eram mai linistita...trecuse totul, si avusesem dreptate sa fiu speriata!....dar, a trecut....
Acum, nu imi doresc decat sa nu fi apus soarele....