Taine adânci...în imens infinit sunt ochii trădători. Ei spun adesea ceea ce nici măcar sufletul tău nu vrea să audă, ei cântă adesea tăcerile cuvintelor tale ca niște menestreli ai zbuciumului tău și totuși ce puțin văd! Sunt atât de legați de viața reală, încât inocența lor doare. Roua de pe umbra genelor lor e picătura curată, sărată a inimii ce plânge, dar ei doar văd și duc la cărări neștiute, doar văd.
Lasă întunericul pleoapei să acopere lumea, lasă tăceri să-ți inunde lumina, lasă voaluri să-ți acopere sufletul și să zboare. Atunci abia vei deschide adevărații ochi, aceia ce văd dincolo de "este", dincolo de miraj, dincolo, acolo unde adevărul e absolut, acolo unde mintea e dezlegată de lanțuri efemere înnădite crud. Lasă-ți ochii sufletului să zburde de la aripile condorului, de la libertate, la încătușare și ai curajul să privești prin ei. Numai că...o clipă, tristețea s-a așternut cât pentru o vecie. Nu mai deosebește secunda de o viață, nu mai separă clipa de eternitate!
Și totuși...îndepărtez cu grijă de pe față, măcar pentru o clipă, urma tristeții ce-și lasă amprenta în adâncul sufletului. Am intrat aproape despuiată în cazanul meu de gânduri suflecându-mă până aproape de umeri. Degetele-mi pipăiau fiecare ungher, fiecare sertar uitat, fiecare obsesie răstignită pe cuierul timpului. Din ochii mei atârnau răvășite frânturi de vise ca pânzele de păianjen. Mai târziu m-am trezit cu o fântână de lacrimi sub privirea-mi tâmpă. Ascultă-mi degetele, ascultă-mi tăcerea!
Apoi a venit dimineața ca o pasăre mută, ca un cuib gol de rândunele. De atunci curg fără oprire înspre muchiile prea paralele ale tavanului ostenit care așteaptă să se reverse în sine. Da, a venit dimineața ca un anotimp, însă zorile s-au ivit din nou fără tine. Îmi scald culoarea în culoare și oglindesc apoi în ochii sufletului, totul...pentru a înțelege, pentru a simți.