(In memoria Ecaterinei Gavriliu)


- Mă deranjează urmele de pe ochelari. Sunt amprentele tale?
Stau la calculator și încerc să scriu. Vorbesc pe mess cu o prietenă care încearcă să mă facă mai veselă.
- In seara aceasta nu sunt în apele mele! Mama mă-sii de urme , au devenit enervante.
Imi dau jos ochelarii și mi-i sterg cu dosul bluzei de corp.
- Da, s-a lăsat frig la noi. Gata, nu mai e de tricou. E septembrie.
Imi pun la loc ochelarii și arunc o privire spre fereastră. – E senin si e pătrar. Intunericul începe să manânce din blocul de vis-a –vis, din stâlpii de iluminat, ca și cum s-ar îndrepta spre mine. Vezi picioarele de caracatiță? Au în vârf, stele . Atunci când îți prind corpul, lasă în locul tău o stea . Si dacă nu-i steaua mea? Atunci, poate te aduc înapoi.! Crezi? Eu una nu. - Vreau să fie înapoi- lumină.
Vreau să fie zi; somnul a adormit și el o dată cu glasurile de afară.
Mă uit instinctiv , încă o dată pe fereastră și îmi sare în ochi căsuța. E la doi pași de mine, între doi brazi bătrâni.
Acum e cu totul diferită de cum o țin eu minte. E albă toată și pustie. Doar niște jaluzele gri te fac să te gândești că poate - se trag în sus din când în când.
Cum o tin eu minte? la intrare , scările păreau un cerc uriaș cu balustradă gri. La capăt, cele două uși nu erau niciodată deschise amandouă. Era doar una, veșnic lăsată larg.
Mamaia o lăsa chiar și noaptea așa. De ce mi-a rămas în minte această casă? Poate pentru că acolo am învățat să iubesc. Acolo am învățat despre oameni, despre soare, despre vise. Mamaia avea un stil aparte, diferit de mama, diferit de bunica. Poate pentru că nu-mi era nici măcar rudă, sau poate pentru că în ea am văzut cum erau amestecate deopotrivă și ziua și noaptea și vântul de amiază și lacrimile de rouă . Mai târziu s-a mutat , pe o stradă paralelă, și în urma ei, casa a rămas fără inimă .
Prea puține lucruri îmi amintesc din acea căsuță. Ciudat. Acum, mi-aș dori să le revăd ca pe un film vechi și uitat, însă amintirile refuză să fie seduse. E un joc de-a baba oarba și, câteodată , mai câștig și eu lumina.
Tin minte doar camera din mijloc, acolo unde mâncam și mă jucam, unde dormeam și unde visam până seara, când venea mama și mă lua acasă.
Atunci mi se fâcea frică de întuneric. Imi era frică de stelele mari , de lumina lor ce contrasta atât de puternic cu ``negrul `` nopții.
- Acum nici stelele nu se mai văd pe cer. Au murit și ele.
Camera era largă, încăpătoare. Nu înțelegeam de ce seara, era doar lumina de la veioză aprinsă , când în imensitatea camerei, exista un policandru. Lumina făcea rău. Intimitatea și căldura se adunau în jurul veiozei de lângă patul moale și înalt de lângă peretele cu covor țărănesc și văzuțe mici de ceramică atârnând ici colo.
Lângă pat era o noptieră pe care dormitau cărți al căror înțeles rămânea o enigmă pentru mine atunci. Tot ce îmi amintesc este cărticica cu căței și pisici pe coperta galbenă, îmbătrânită de vreme, care stă acum la mine, sub televizor. Acolo- în acel spațiu îmbibat cu miros de lavandă și de mister, îmi creșteau aripi de fluture.
De multe ori, am avut nevoie să zbor și mi-am dat seama că eu am crescut, dar aripile mi-au rămas de fluture. Atunci, știam că trebuie să mă prefac din nou în fluture și să las deschisă fereastra prin care o să zbor. Poate , vreodată , o să am nevoie să mă retrag și să încerc să o iau iarăși de la capăt.
Cealaltă cameră din casa mamaiei avea tot timpul ușa închisă. Acolo era rece, nu se făcea foc în sobă. Era și mai înaltă și mai mare. Tin minte masa veche , solidă și șifonierul cu oglinda de cristal lângă care erau depozitate o sumedenie de cărți. Mai târziu aveau să fie transportate la o stradă distantă, iar noua casă avea să capete același mister. Astăzi, când vreau să îmi readuc aminte unde am învățat să zbor, încep să strig. Si m-aud în somn, și încep să reconstruiesc puțin câte puțin. Si imaginile se recompun, ca într-un puzzle.
-Stai putin. Toate au rămas la locul lor. Si scufița roșie din bucătărie, și hârja-hârja și poemele d-lui C. Gavriliu , și icoana Cuv. Parascheva , și divanul unde seara împărțeam păreri despre d-l maior, chiar și pasărea de pe radioul vechi a rămas la fel de albastră , ca trandafirul pe care i l-am dat prietenei mele azi.
- Numai tu - te-ai schimbat.
- Hii! Ai mai crescut, ai o altă privire, mai serioasă. Nu mai seamănă cu cea din poza în care mă sărutai dulce.
- Câteodată trebuie să crești.
- Ai venit, îngerul meu. Ești tot cum te știu eu.
- Tot copil am rămas, la fel ca tine! Hai și joacă-te cu mine. E umbră aici , la brazi. Aducem lemne mai târziu.
S-au terminat de mult lemnele din magazie. Si acum, chiar nu mai este nevoie. Acasă nu facem foc cu lemne. Acasaaaaaă!
Pronunț acest cuvânt cu sfială. Acasă la mine a fost format dintr-un triunghi cu laturile aproape egale ce permit contactul vizual cu vârful: casa mea. De fiecare dată ce fluturele își lua zborul într-o direcție , vârful se muta instinctiv, odată cu el. Copilul din mine își scoate căpșorul de îndată ce vârful triunghiului a fixat aripile fluturelui.
Când vorbesc despre mine, când vorbesc despre casă, e ca și cum aș vorbi despre același lucru. Păstrez în mine adânc – flash-back-urile copilăriei.
Paradisul meu ! Hm! Il port cu mine în fiecare zi. Am câte un buzunar separat pentru fiecare colțișor , pentru fiecare parte care s-a înrădăcinat în mine. Pământul e greu și poartă în spate urmele mele, ale tale, ale lor…
- Când oare o să închizi și tu ochii și o să vezi- ceea ce văd și eu? Incearcă să pășești. O să merg în urma ta și o să culeg țărâna smulsă de gheata ta, de urmele pașilor tăi ca și cum ar fi ai mei… Să nu mai existe cale de întoarcere!
- Când o să reușesc să devin iar fluture!