“La început a fost cuvântul”, cum bine spune Evanghelistul Ioan. Frumos spune și bine este de a învăța acest cu adevărat extraordinar adevăr. Dumnezeu de la început “A zis și s-a făcut”.
Atunci la începutul lumii, germenii creației au primit un dar neprețuit. Creația primitu-și-a cadoul cel neprețuit, a căpătat Cuvântul. Cuvânt pe care perpetuându-l dusu-l-au în comun până la Turnul Babel, cuvântul ne unește și cred că noi oamenii am descoperit cuvintele ce ne despart.
Vorbeam totuși despre daruri. Minuni primite pe care le vedem sau nu. Minuni de tot ceasul sau minuni ce se pot trece în analele istoriei. Icoană care plânge omenirea cu lacrimi de sânge, vindecări mai mult sau mai puțin miraculoase, bucata de pâine primită atunci când ești mai flămând și mai lipsit.
Toate sunt minuni. Cum altfel aș putea numi râsul copilului. Cu toate că acel copil acum câteva secunde a plâns. Cum aș putea numi iertarea de nu minune, cadoul cel mai de preț dat firii omenești. Dar totuși cadoul cel mai de preț, (după părerea mea, este acel minunat sentiment trăit doar atunci când iubești și ești iubit)acest dar numit dragoste. Dăruire deplină pentru cel ce-l iubești.
Toate acestea sunt daruri făcute creației de Creator. Pe lângă viața dată odată cu prima suflare. Suflare cuvânt creator.
Primim și acuma, nu le vedem. Nu mai avem puterea sufletească de a le observa. Trăim prea intens și de asta poate ochii ne sunt închiși a nu le vedea. Cadouri făcute pe care chiar de le vedem, uităm de ele în următoarea clipă. Uitând să-i mulțumim pentru ele celui ce le-a făcut. Dar ăștia suntem nu ne mai vedem pe noi înșine, darminte să mai observăm cadourile făcute de Creator, nu mai avem puterea sufletească de a ne bucura de succesele noastre. Am murit spiritual, nu mai știm să ne mulțumim unii celorlalți, darminte Celui ce le-a făcut. Păcat, mare păcat.
Așa într-o doară, am să relatez o întâmplare trăită de mine. Și eu fac parte dintre cei mulți. Nici eu nu am văzut darul , doar acuma scriind, scriind l-am retrăit. Doar astăzi mă bucur cu adevărat pentru ce am primit.
Cu ani în urmă, din anumite motive, mai mult din cauza mea decât din alte cauze, am avut o pareză de plex. Ambele mâni mi-au rămas inerte. Medicii mi-au dat șanse de refacere undeva la șaizeci la sută, am fost speriat dar nu am rămas consternat. Îmi spuseseră să mă obișnuiesc cu ideea de a nu mai putea face mai nimic cu mâna dreaptă. De simțuri nici nu mai era vorba. Au trecut luni și mai cu muncă, mai cu dureri și nervi, dar mai ales cu darul rugăciunii, asistat mai mult sau mai puțin medical, am recâștigat încet, încet ce pierdusem, adică mobilitatea mâinilor. Acuma scriu cu mâna dreaptă despre care doctorii spuseseră că-mi va rămâne inertă. Este real că nu mai am simțurile și mobilitatea unui om sănătos, dar cred că darul primit este mai mare decât șaizeci la sută. Mă tulbură acum când scriu aceste rânduri faptul împlit sau neîmplint, real sau nu dar adevărat eu nu cred că am mulțumit pentru darul primit. Chiar dacă am făcut-o, nu cred că am făcut-o destul.
Asta sunt și ăștia suntem. Ne zbatem, luptăm mereu pentru ceva, chiar dacă uneori luptăm la fel lui Don Quijote cu morile de vânt. Trăim intens ardem ca o flacără în șira de paie, iutând permanent momentul sau momentele, clipei sau clipelor în care primim, uitând să dăruim, uitând darul primit. Uitând devenim insensibili. Uităm să mulțumim chair și pentru viață, iar viața-n sine este un dar divin, dar de iubire.