Eu și ciorile(fragment din jurnal)

Am părăsit ținuturile natale. Încă dorm în casa părinților, dar visez că fug să prind trenul care se îndreaptă spre est.
E ciudată, și totuși frumoasă perioada asta… mă descarc râzând în hohote, iar seara mă regăsesc în spânzurători de frustrare, neputința mă sufocă, papilele gustative sunt amare, saliva e otravă și îmi provoacă sete. Am ajuns pe scări și cer liniște interioară. Poate sunt așa agitată din cauza timpului, tot ce s-a întâmplat a rămas ca o notă muzicală pe portativ și răsună în timpanele mele îngrozite. Chirurgul cu degete groase nu m-a lăsat să văd ce-a scos din mama, dar am aflat…
Au aruncat cochilia, au aruncat căsuța care m-a găzduit caldă nouă luni și o zi, voiam să mă reîntorc să-mi văd ascunzătoarea din copac, n-o mai pot vedea, m-a orbit goliciunea.
Mă bântuie sentimentul de vacuitate, dar oare de ce mă simt atât de liniștită într-un pat din cămin? Mai straniu e că îndepărtându-mă de noua mea ascunzătoare, mă acaparează paranoia, m-am îmbolnăvit de vinovăție, nu mă pot opri, mi-e greu, țigările îmi sunt interzise fără milă, unii vor să mă vadă postind, evadările mele par gesturi de autoflagelare. Tânjesc după lascivitate, Vlad e atât de aproape, dar nu îl văd, nu vrea să mă vadă, nu contează, sunt goală și nu contează.
Mi-a rămas plăcerea vârstei, pot evada măcar pentru câteva ore, mă ascund sub pătura colorată și îl privesc pe cel care m-a salvat, doarme și povestește în somn. Mă crede copilă, mi-e greu să nu fiu ludică și puerilă când mă sărută. Îmi pictează buzele în corai, le văd în oglindă când aprinde lumina din camera cu șase paturi. Patul lui nu scârțâie, iar pereții aud doar tremurici, oase pocnite și note muzicale.
Vântul îmi gâdilă urechea, îi ascult solilocul, cred ca am să tai sfredelii care-mi flutură peste umeri. Vreau să evadez din starea de schimnicie, sunt alungată de propria scoarță și am crengi în loc de brațe. Salcia seamănă cu o statuie de piatră, o privesc afectuos, parcă văd o femeie cheală, plină de cancere, cu vreo două frunze rămase undeva sus și se leagănă uscățive în vântul lui noiembrie.
Autobuzul e un tren, orele se întunecă, edilii fac economie în cartierul meu, chiar în timpul nenorocitei de campanii, n-am să votez, poate numai dacă mă roagă tatăl meu și mă manipulează cu durerea lui la mușchiul inimii.
Nu reușesc să termin de citit o carte împrumutată, nici măcar nu vreau să o scot din geantă în autobuz, prefer să ascult muzică și să stau cu capul sprijinit de scaun. Decembrie e plin de muci, dimineața e gripată, simt izul de somnolență al oamenilor care întârzie ca și mine și își sterg puchinii cu ignoranță, nu mai par jegoși, fac parte din peisajul drumului. Pătura colorată e cortul meu acum, mi-e frig și totuși transpir stând goală în brațele unui stundent care mi-e antipatic dar mă face să zâmbesc. Încerc să mă simt vinovată, însă nimic nu-mi mai pare pudibond chiar și după ce avem orgasm deodată, ne păstrăm frenezia în interior de parcă am vrea să rămână pentru totdeauna. Mă simt plină de candoare, petrec toată săptămâna într-o stare de pregetare… oare cum poate să mă privească în felul său atât de lubric așteptându-mă la semaforul care mereu arată roșu pentru pietoni?
Îmi privesc genunchiul violaceu și încerc să scriu un eseu care ar trebui să mă ajute la bac’. Sunt cuprinsă de o oboseală aproape satisfăcătoare, mă gâdilă aerul cald ce vine dinspre calorifer, simt un dor ciudat, nu vreau decât să-mi recuperez Tropicul cancerului, poate codeala asta e nutrită din frică. Într-adevăr, mi-e teamă, nu știu precis ce anume mă sperie, dar de când am descoperit fericirea asta, oarecum virulentă, mă străduiesc să nu cad în himeric.
Am devenit eu însămi o himeră. Sunt nisip pe paturile din cămin, sunt apa din el. L-am găsit pe student în camera mea de curcubeie, mi-aș împodobi-o cu el, poate o pictură pe perete, oare cum ar arăta înotând în vaza bambusului? În mine arată aproape perfect, e cupid și emană parfum asemenea unui brad rășinos, îi rup scoarța, rătăcesc în livada lui cu mere… sunt un fluture, am fost vierme, m-am târât. Mi-e teamă de clișee… dar nu mă pot stăpâni, zbor și bat din aripile astea de pânză tot mai vorace căutând drumul spre blocul fericirii.
Of! pășind cu tocuri pe asfaltul ud, reverberez, timpanele îmi sunt iritate, mi s-au inflamat venele mâinilor, iar palmele rămân schilodite, însă doar pentru câteva ore, dimineața. Totul e ca o comă a fericirii, s-a format o placentă în jurul patului portocaliu și nimeni nu mai poate delabra pereții verzi. Suntem lustragii, cântăreți, compozitori, gimnaști, dansatori, cetățeni turmentați, demiurgi, actori, damnați și ne ascundem în catacombe cu pereți albi, plouă, dar știm că soarele e acolo.
Am adormit într-o mașină albastră. N-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns îmbrățișată pe malul Dunării, dar văd că mi-au înghețat tocurile în zăpadă. Nu. Nu mai dau importanță amănuntelor de acest gen, vreau doar să respir liberă căutând malul Serbiei. Îl văd. Știu. Sunt la buzele țării, acolo pe unde îi clătește Dunărea gurile largi, văd împreunarea pământului prin gălețile pline cu apă și papură.
Am intrat într-un basm, bătrânica de la cabana „Apus de soare” a scăpat mult zahăr în cana cu ceai verzui, îl beau cu înghițituri mici ca să-mi dispară fiorii din sfârcuri. Nu e de la fiori, nu știu ce e cu sânii mei, parcă saltă și zâmbesc de fericire prin bluzele călduroase. Degetele de la picioare îmi îngheață și se dezgheață la intervale scurte de timp, ador frigul acesta, e de la culoarea apei, de la norii jucăuși, poate e vina mea. Ne-am furișat în camera asta imensă, stăm atât de sus, nu am semnal, poate e mai bine așa, să aud doar brazii dansând.
E prima oară când simt iarna cu adevărat, o simt în vene, în oase, simt vacanța, nu știu nimic de nimeni, nici măcar de mine. E fascinant să hibernezi în propriul tău univers, măcar pentru câteva zile. Aud drumurile, Dunărea cântă la pian, pictează în turcoaz pe obrajii noștri rubiconzi… am să urc, deși nu sunt scări. Nu-mi mai este frică, aici sunt doar mușchi îmbrăcați în gheață, peștera lăcrimează peste noi și cântă, i-au înghețat șiroaie de picături pe pereți și acum zâmbim la țurțurii suprapuși în mii și mii de straturi.
Mi-au înlemnit pleoapele și rămân holbându-mă la prăjiturile gigantice cu frișcă și fulgi de ciocolată. Gura mi-e până la urechi, am văzut castelul pus între stânci, parcă e de jucărie, l-au sculptat chiar și pe Decebal într-o stâncă cenușie, i-au albit nasul, eu îl am tot roșu. Îmi place tot ce văd, suntem atât de urâți pe lângă peisajele astea. Ne înfrumusețăm în paturi, zăpada și gheața mi-au făcut poftă de mâncare, vreau să facem dragoste când ajungem acasă…
Suntem nesătui, studentul m-a semnat în adâncul vaginului, m-a lăsat să dorm goală în patul de pe malul Dunării și am petrecut șase nopți pline de cântece, culori, sudoare și lacrimi de plăcere. Oare chiar nu ne-am putut opri? ne-am împreunat atât de des și mi-e greu să cred că nu ne-am săturat, nu ne-am plictisit. Nici măcar pneumonia nu ne-a oprit, s-a înecat în mine ca în apa Dunării, dar eu eram caldă acum, s-a format un golf în lăuntricul meu, studentul mi-e flux și reflux…
În liceu e liniște acum, în cămin e liniște, sunt acasă, dar vreau să plec. Studentul îmi zâmbește în tren, l-am pierdut pe primul, dar așa e mult mai bine. M-am deghizat în băiat și mă plimb pe străzile Reșiței de mână cu „amigo”-așa l-am poreclit, mă privește uimit văzând cât sunt atât de fericită că mă duce la zoo. Sunt fericită, pot vedea asta și în pozele cu locomotive. Sunt aici…