Un plus de necesar într-o lume în care crezul de a respira aerul curat și de a reda în același timp savoarea unui edificiu înălțător pentru un perimetru cuprinzător nu stiu să fi avut în ultima vreme, destul cât să cuprindă întreaga existență bolnavă. Nu știu,să fi rămas un ecran multicolor pentru falsul ce nu există în noi, sau poate pentru timpul nefavorabil ce nu știe să se implice în ceea ce crează.
Jocul hide and seek.Azi, nu știu să respir un vers ce mă cuprinde în ecranul multicolor, sau poate în ceașca din care îmi servesc de fiecare dată, dimineața; aceași cafea din același ibric, sau poate îmi așez aceleași agrafe ca și alaltăieri. Lumea, nu poate întelege, ceea ce spune pentru simplul fapt, că nu are timp ca să-și asculte gândurile.Să ruinez un cuvânt, ar fi păcat.Să nu știu să simt,ar fi cu adevărat un fals.
De multe ori, lucrurile i-au întorsături neclare și ne fac să renunțăm la tot.Să rămânem în același loc, să căutăm răspunsurile pe care nu le-am primit, să scurmăm în neliniște și în incertitudini,etc. De ce nu știm să mergem mai departe?! Pentru, că nu suntem în stare, sau pentru că suntem prea slabi,sau poate prea lași.Nu știu, decât că suntem aidoma unor valuri ce se sparg de crestele înalte și mărețe.Suntem prea buni și prea sinceri cu noi,. pentru asta uneori sperăm la urmele trecutului.
Au fost și cuvinte care deslușeau puținul ascuns, și totuși putem inventa noi, un nou itinerar pe care să ne dorim să pășim cu curaj.
Au fost și vise care spuneau multe, eu cred că mai bine am încerca să lăsăm loc unui vis poate mai frumos și mai blând pentru motorașul din noi.
Uneori, această întrebare mi s-a pus de cele mai multe ori:De ce inima simte?De ce ținem?Ce ne îndeamnă să ne îndrăgostim?!Întrebări, ce își vor de cele mai multe ori,răspunsul. Criteriul. Poate că până și actele, faptele, modul de-a vorbi, comportamentul; ne face să răspundem acestor întrebări în șir alergător.Poate că uneori,lucrurile pe care le simțim, ajungem să le simțim și din aceste cauze.Oricum, ceea ce e cert, e faptul că până și fapta te învață ceva nou.
Nu încerc să duc în eroare pentru un plus de bacnote multicolorate, sau să culeg lauri pentru falsuri care să îmi câștige existența.Nu încerc să aduc în prim plan, planul măreț de a avea sau a da sens celor false, doar încerc să aduc notă de subsol pentru falsuri și pentru gânduri prea negre, ca să mai fie luate și gândite rând pe rând.
M-am ridicat din pat și-același lucru l-am făcut și de data asta, am răsfoit puțin acele pagini scrise, le-am recitit și le-am rescris la nesfârșit crezând că așa am să înteleg mai multe,dar nu a fost așa.Am ascultat puțin vântul și până la urmă am luato la goană, și în gând aveam un cuvânt - să lupt.
Suntem uneori incoerenți pentru că nu știm să fim clari.Suntem uneori sau de cele mai multe ori falși,pentru că și dacă am vrea să părem mai aparte și nu numai, într-adevăr să dovedim că suntem așa, preferăm să ne lăsăm călcați în picioare, mototoliți și aruncați la gunoi, călcați de toți.De ce ?!Pentru că nu avem coloană vertebrală.Pentru că ne place să avem un statut de nimic; și când te gândești cât de ușor ai putea să preiei inițiativa, atât de simplu și totuși nu.
Uneori ajungem nici măcar să ne înțelegem pe noi însuși, deoarece timpul sau timpi de repaus în care ar trebui să disecăm puțin câte puțin,din staza principală; îl rezervăm altor factori ce par cu mult mai importanți decât acei factori care de cele mai multe ori ar fi mai coerenți în decisiva finală.Nu știm să râdem, și-atunci când totuți o facem nu știm să trăim clipa fără decisivul că avem nevoie și de un sfârșit.

Uneori am simțit să-mi fac bagajele și să plec departe in căutarea de ceva nou,ceva ce să mă facă să uit de tot ce m-a rănit; dar cu cât fugi mai departe, cu-atât nu vei reuși nici dacă ajungi la capătul pământului - să uiți.
Să uiți cine ești, ce ai suportat, sau ce ai câștigat sau ai avut de pierdut din acel tot unitar ce nu mai e la fel ca și la început. Azi, fărâmi au rămas în trecut.Nu te naști într-o clipă în care totul duhnește a fericire, sau totul se naște în clipe unice sau eterne.Nu suntem zei și nici gânduri sau fărâmi de miez de pâine, suntem ființe și în același timp - simțim.
Simțim și nu putem șterge totuși ceea ce am simțit cândva, ceva ce am trăit într-una din perioadele vieții care fac parte din noi.Fărâmi, nefărâmi și totuși realități apuse.
.Am impresia că acționez în concordanță cu misiunea pe care o am; de aduce în prim plan un joc misterios, cu reguli misterioase; sau nu chiar așa de greu de luat în calcul, una dintre regulile de aur "luptă".Și în același timp, mă gândesc totuși să acționez în umbră, ca și un agent bine pregătit de către,e clar de către ciclul vieții.
Nu sunt reguli standard care să îți aleagă cea mai bună cale de a păși mai departe cu încredere,nu sunt timpi de repaus pentru pauza de o oră sau vreo jumătate de oră; sunt edificii și reguli ce nu le putem încălca, pentru noi și pentru mândria ce o purtăm fiecare mai vizibilă sau mai puțin viabilă.
Undeva din când în când mai apune și căte o neagră umbră în ceea ce clădim zi de zi, dar noi trebuie să fim foarte bine clarificați cu una dintre cele mai dese întâlnite probleme la ora actuală; aceasta numindu-se "desinența de sine sau pur și simplu desinența fără aprobul nostru".Mi se spune, ceea ce spui pare codificat, pare prea elaborat și oamenii nu vor căuta să încerce să înțeleagă ceea ce nu pare a fi pe întelesul tuturor.Hai să fim serioși. Din totdeauna cel care a înfruptat din curiozitatea omului, s-a numit "necunoscut" - și atunci nu știu să aleg alt proolog pentru ca să îmi fie răsfoite filele calenderistice.M-am gândit mai bine și e clar, precum gusturile nu se discută, e clar că nici aprobarea nu va fi pe atât de convingătoare pe cât m-aș fi așteptat de la voi, dar totuși "încercarea nu are moarte" - e cât se poate de des întâlnită în lumea noastră.Și atunci, un scriitor ce își înmoaie penița, a pardon în ziua de azi "glasul mașinii de scris" - știe un singur lucru, acela de-aș plia imaginea pe acordul întâlnit la fiecare pas;mai simplu,mai puțin elaborat - cu alte cuvinte ceea ce are de spus.
Mă mai întreba din când în când, curiozitatea că doar nu cunoașterea, de ce îmi place atât de mult să folosesc aliniatul.De ce nu?! La urma urmei, spune-mi și mie de ce nu ar fi mai bune aliniatele decât apozițiile!? Părerea mea, nu că ar conta în mod necesar vouă; spune sau ar mai avea de spus dacă îmi veți permite; începutul e cel mai sigur start de pornire, când vrem să renunțăm la o apoziție. E mai corect să o iei din loc,decât să stai în același loc la nesfârșit, e mai simplu să te ridici și să te scuturi de praf; decât să stai și să lâncezești ca și o bucată de neliniște ce stă în cumpănă și nu mai știe încotro să o apuce. Și sunt convinsă că îmi veți spune: ști noi credem ceea ce spui dar ce legătură este între acestea; între trecut și prezent. Vă spun eu, nu că aș fi autoștiiutoare ,ci pentru faptul că totul se corelează, ei vezi ce va spuneam eu vouă; învățați doar să citiți printre rânduri, citiți crâmpeii și catalogați totul un ciclu non-constant, totul până și timpul trecut sau cel care urmează să se nască, adică ziua de mâine.
Un joc, din nou de la început.