Esti obosit si fara chef. Asta e o oboseala mai ciudata. E o oboseala de viata. Sentimentul ca nu poti face nimic cum trebuie si ca nu te poti concentra. Asa se intampla cand pierzi ceea ce inseamna ceva pentru tine. Daca exista cineva de care iti pasa cu adevarat, esti motivat sa faci o groaza de lucruri, fara sa aiba legatura directa cu persoana respectiva. Pur si simplu esti exaltat si simti ca esti in stare sa faci orice ti-ai pune in gand. Cand pierzi motivatia asta totul se prabuseste. Imaginea despre viata si lume pe care ti-ai creat-o incepe sa se schimbe in tonuri de gri. Nu se mai leaga nimic. De ce sa faci asta? De ce sa faci aia? Nu ai de ce. Nu ai face nimic, nu vrei sa auzi nimic, nu vrei sa stii nimic. Nu vrei nici macar sa te consoleze cineva. Nu mai poti intrezari niciun motiv de bucurie. Nu mai poti zambi din inima. Totul e pierdut pentru totdeauna, nu ai nicio sansa, nicio putere, nu iti poti recladi visul pentru ca nu ai pe ce. Si esti slab, foarte slab si neputincios. Daca nu ti-ar face altii programul probabil ca ai sta toata ziua in pat si ai retrai, oftand, tot ce a fost frumos si n-o sa mai fie. La inceput nu poti manca, apoi mananci din reflex, in tine se creeaza un gol pe care trebuie sa il umpli intr-un fel. Si te obisnuiesti sa te intrebe cei din jur de ce esti suparat si sa raspunzi ca totul e in regula sau ca te doare putin capul. Dar ca o sa fii bine. Desi nu crezi asta. Vrei doar sa fii lasat in pace. Cand cei care iti stiu tristetea incearca sa te convinga sa nu te mai gandesti asa mult la asta, ca n-are rost, ca iti faci mai mult rau, ca o sa treaca, o sa gasesti pe cineva mai bun pentru tine tu le spui ca stii. Dar nu crezi nici asta. Nu crezi ca vei putea sa uiti acea persoana vreodata. Cum s-o uiti, cand ati petrecut atatea momente frumoase impreuna? Cum s-o uiti, cand a insemnat atat de mult pentru tine? Cum s-o uiti, cand adormi cu ea in gand, imaginandu-ti c-o strangi in brate? Cum s-o uiti, cand o visezi? Cum s-o uiti, cand totul, absolut totul te duce cu gandul la ea?