Te crezi un vas ce se leagănă ușor pe mare
Cu ochii plini de corali; de pești, din adâncuri de oceane moarte
În jurul nopții vântul caută crezare
În mijlocul nopții de corali, de mare.

Farul aprins redă muza nopții întunecoase
Curajul de a înota pe valuri se pierd pe rând și pe pas în noapte
Timpul oferă calda îmbrățișare mării negre
Crezul depinzând de tine, umbră a mării verde.

Măcar să râzi odată pe lună
Și să nu-ți pese de nimic
Doar să te ridici pe creste
Și să strigi, că doar putin ai înebunit.

Liniștea e prea bătută de soarta alba
Vântul, nu adie, ci șuruie a năpastă curată
Leagănul din valuri, spuma unui val, creastă
Spuma mării, de culoare albastră.

Dar parcă de undeva și noaptea prinde culoare
Vezi o lumină la capăt de zare,
Și te lupți să ajungi spre ea cu viteză cârmuită în pași de zale,
Ca să îi oferi, privirea ta întreagă.

" Taci, nu mai spune nimic
Nu vezi că afară plouă
Te visai căpitan pe ambele etere;
Pe cel dulce. Cel cu stele.
Pe cel amar. Plin cu pietre.
Pe cel sfânt. Angelic, perne.
Pe cel rău. Neghiob și pierde."

De ce m-ai trezit? ... Tu umbră pământie,
De ce m-ai adus? ... În lumea asta neagră.
Îmi era bine acolo, departe pe mare,
Aici, mi-e greu și multe mă încearcă.

" Ai fiu de vânt, tu ști câte fac eu pentru tine?!
Tu ști cât mă lupt să-ți fie bine?!
Ești mojic și vrei să te cred eu pe tine,
Eu! Timpul, ce îți aduce vină?!"

" Așa. Lasă că o sa mai avem nevoie de cuvinte
De blândă și sfântă lumină
Dar îi primi nimic; nisip și ciudă
Nimic va fi pentru tine, numai secundă."

Hai, renunță tu soartă;
Ce tot îmi bați cuie în talpă?
Ce tot vrei să fiu de acord cu tine;
Nu vezi că nu-mi mai pasă de mine.

Și, iar se lasă noaptea neagră
Peste o provă - albastră
Peste creasta prea înaltă
Ce acoperă, valul de spumă albă.

Căpitan, tu te faci
Și te afunzi în ocean
Căpitan, cârma o ți în mână
Căpitan, nebun la provă - albastră,
De săpun -
De spumă -
Într-o nouă lume.