...uneori simt că suntem fețe ale aceluiași lucru. Nu Dumnezeu, cum se grăbesc mulți să zică (prea des folosim acest termen referitor la divinitate, deși nu-l putem concepe în întregime), nici reflectare - iarăși un termen consacrat, ci părți ale aceluiași țesut. Altfel cum s-ar explica faptul că atunci când moare cineva (nu-i neapărat necesar să-l cunoști, acesta este doar un factor de amplificare, o particularitate ca oricare alta - că are părul blond, ochii verzi, zâmbește-un pic strâmb etc.), moare o parte din noi. De asta, când mă gândesc cu adevărat la Dumnezeu, am senzația că are tare mai adânci și mai vechi, greu de vindecat - nu ai cum să-l vindeci pe Dumnezeu, nu? Doar El te poate vindeca (câtă măreție numai în faptul acesta - să te dăruiești în ciuda propriilor tale dureri către durerile altora). Totuși acele răni vii presimțite nu mă împiedică să îmi doresc să ies și eu un pic din mine. Nu pentru a fi Dumnezeu (cum aș putea oare), ci pentru a nu mai fi eu. Este eternitatea inconștienței cuprinsă în această dorință - fragilă, delicată, expusă. Da, recunosc, este un alt fel de-a fi Dumnezeu, un soi de imitatio dei, de a fi totul fără să fii nimic din eu-l acela, recunoscându-ți limitele, dar cumva dinafară. Unii ar spune libertate (trebuie să îți cunoști limitele, altfel nu ai ce depăși), dar eu aș spune strângere mai tare a pielii de acești pereți de închisoare, impregnare chiar (nu ai cum să negi indefinit bătaia ta de inimă, existând, respirând, amestecând continuu fluidele între tine și cel dinafară), astfel încât la urmă ori uiți de te abandonezi între cei patru pereți ('patru camere'), ori înflorești ca o inimă în soare. Dar toate se consumă, se strică când socotești spațiul, timpul. De nu le socotești pe acestea, ce socotești - oare fracturi de opacități de meduză pe suprafața oceanului, fascinante, desigur, dar otrăvitoare? Nu știu ce să zic, fiecare are propria privire, deși nimeni nu știe, pentru că nimănui nu-i e dat să trăiască atâta - să sufere atâta (inevitabil totul este durere - nașterea, lovirea de smalțul celulei, urmele tale lăsate în ea prin care toate pătrund, distrugând ceea ce ai crezut că ești până când nu mai crezi nimic; și atunci îmbătrânești, iar când obosești, mori; și-altcineva moare odată cu tine; câtă cruzime!). Cele scrise aici nu sunt argumente pentru... Nu scrisul contează, ci dialogul, ieșirea aceasta, iluzia...