Au trecut ani. Umerii nu au gură să spună, au doar puterea să ducă atâtea amintiri. Uneori nu le mai simti greutatea, alteori, te- mbraci cu sentimentul că ai trăit frumos.
Întâmplări casate de o memorie prea bună, prea binevoitoare în luciditatea ei.Încerc să- mi gândesc altfel maturizarea bruscă, dureroasă și contradictorie pentru o vârstă la care alți copii învață să joace"cucii" și mersul pe bicicletă.
După îndrăgostiri, maternitate, căsnicie mă întreb, încă, de ce mama continuă să-l iubească pe tata, el plecat demult dintre noi.
Vara era atat de fierbinte că și liniștea părea să leșine peste orășelul de provincie.În spatele blocului, în iarba care ne venea pân' la brâu inventam picnicuri pentru păpuși.Cea preferată era desenată cu creion chimic pe la ochi și culoare roșie pe la buze, mâncarea lor se făcea tot cu apă nu doar cu frunze mărunțite, am plecat eu în casă, stam mai jos, la unu. Yala era mereu deschisă, să nu îi deranjez de câte ori îmi cășună mie să vin!multe voci de oameni mari, la noi în sufragerie? Da' tata parcă pleca la băi, de ce țipă mama?plânge...vreau să văd, am intrat, firesc, doar n-o să dea și în mine! mama se ținea cu mâinile de burtă, tata vorbea cu o tanti care era îmbrăcată ca la Salvare...s-a repezit tanti Nuți"ce cauți fată în casă?!pleacă la joacă!!"am fugit la baie, nu știu de ce , că apa pentru mâncarea păpușilor o puteam lua și de la bucătărie.Cada avea sânge pe ea...faianța albă...
de unde e sânge...mama se ținea de burtă...La scara blocului
văd privirea compătimitoare sau doar curioasă a unor vecine
"Vai, să vezi tu că a văzut copilu', aoleu, săraca..."
De ce mi s-au umplut ochii de lacrimi până am ajuns lângă Jenica?"Unde e, fată, apa?Fată, de ce plângi?"
Au trecut multe ore, m-a luat frate-meu în casă, nu aveam curaj să întreb unde e mama.
Nu mai plângeam.