Când m-am născut, într-o zi de duminică, o zi însorită de noiembrie-21 noiembrie. Semănam cu un trandafir întârziat; o floare cu parfum delicat, cu petale galbene, gingașe, precum primele raze de soare, ce apar când se crapă de ziuă. Floarea(acesta e numele meu de botez) înflorise pe tulpina cea mai fragilă cu frunzele de un verde crud și atât de delicată, încât se pleca sub povara înfloririi. Eram întâiul ei boboc înflorit. Petalele, mi-erau perlate de bruma ce căzuse peste noapte, formând mii de cristale de gheață în care se reflecta lumina răsfrântă în culorile curcubeului. Apărând, atât de târziu, aproape în pragul iernii, bucuram sufletele celor care mă priveau, aducând speranța în inimile lor, dăruindu-le cu generozitate, parfumul suav al florii mele, tandrețe și gingășie, considerând că acesta e rostul meu pe lume, altfel n-aș fi apărut când iarna amenința cu venirea ei.
Având credința că aceasta mi-era menirea, am dăruit tuturor iubire, din prea plinul inimii mele nefiind conștientă de senzualitatea emanată de prospețimea și gingășia petalelor.Și, nu era ochi care să mă privească și să nu se bucure,dorind să mă culeagă. Adusesem primăvara în familia în care m-am născut dar și în sufletul celor din jur, indiferent că erau vecini sau prieteni.Simțeam că sunt atât de bogată încât auriul petalelor mele încălzea inimile înghețate, trezindu-le la viață. Mă întreb, dacă n-am greșit cumva, dăruind cu generozitate iubirea mea celor care n-au știut să prețuiască darul meu neprețuit, trecând prin viața mea fără a-mi întoarce iubirea dar smulgându-mi petalele, una câte una, aruncându-le, la întâmplare, în vârtejul lumii ce le strivea nepăsătoare?!
Când am renăscut, precum pasărea phoenix, din cenușa proprie amestecată cu sângele petalelor strivite, mă mai dureau încă rănile strivirii și ale vinei de a-mi fi împrăștiat iubirea, dăruind fără discernământ. Odată cu renașterea mi-au crescut țepi în suflet, apoi…apoi într-o noapte de mai, când abia înflorisem, ai venit, tu-Pavel, să mă culegi cu infinită gingășie, dorind să mă pui la adăpost.
Eu nu te-am recunoscut și m-am ascuns după spini,
înțepându-te.
N-am știut să te recunosc și te-am rănit tocmai pe tine, care erai cel așteptat. Când am realizat confuzia ți-am cerut iertare spunându-ți, că n-am vrut decât să mă apăr… Te-ai arătat, neîncrezator, te înțepasem prea dureros…
Mi-am lepădat spinii, în semn de iubire și abandon de sine. Am rămas iarăși vulnerabilă precum fusesem, înainte să apari. Atunci, mi-ai dăruit iubirea ta iar eu parfumul suav al petalelor mele cu care ți-am mângâiat și răcorit zilele și nopțile vieții. Deși mi-e teamă de durerea pricinuită de răniri, nu mai dau voie spinilor să mai apară. Mâna ta e blândă iar mângâierea ei îmi vindecă toate rănile trecutului. Oriunde vei fi și de oriunde vei veni, în zilele când vei fi plecat, te voi aștepta. Mă vei recunoaște în mulțimea de flori sălbatice, ale pământului,
al căror parfum va fi purtat de vânt pe aripi de îngeri până la capătul lumii... Mă vei recunoaște în trandafirul sălbatic refugiat pe-o stâncă, la marginea mării, așteptându-te! Un trandafir sălbatic fără spini!