„Știai că dacă tu zâmbești sunt și eu fericit? Acum lupt pentru un singur lucru: să-ți desenez bucuria pe chip și astfel pot spune că sunt întreg!” În acele momente nu evitam să mă mint cu ideea că sfârșitul se îndrepta spre alte depărtări și că avea să uite, măcar de această dată, de mine. Însă nu mereu întâmplările din viața mea urmau cursul pe care mi-l doream. Nu vroiam să recunosc că simpla lui absență îmi provoca cel mai mare dor, darămite faptul că țineam la el. Sau că petreceam minute întregi în așteptarea oricărui semn de viață fie el și un beep la alte oare decât cele fixe. Încercam să aflu ce avea diferit, cu ce reușise să mă schimbe într-un timp atât de scurt. Răspunsurile, ca întotdeauna, se lăsau așteptate și acest lucru chiar îmi fura din liniștea care oricum lipsea. Nu era nimic nou sub soare, numai idei firești. Timpul curgea atât de normal încât dacă se întâmpla să se aprindă o sclipire, era doar de moment. Și dintr-o dată el a plecat. Simplu. Fără niciun cuvânt. Obișnuit. Unde dispăruse zâmbetul? Dar siguranța? Cândva trăiam cu impresia că indiferența era cea mai bună metodă atunci când vroiai să eviți pe cineva. Acum adevărul i-a luat locul, iar eu m-am împiedicat de el, însă am mers mai departe, după cum bine cugeta Murphy în cunoscutele lui legi mai mult decât reale. Pot doar să recunosc că uitarea e singura care mai contează. Adio Pappu...