Am remarcat, nu numai aici, ci și-n alte schițe, texte, tablouri etc. - faptul că fiecare vede diferit. Într-adevăr cele create se rup de noi și prind propria viață. Fiecare privește din perspectiva lui, din colțul lui de cameră, se proiectează pre sine și culege senzațiile acestei exproprieri tocmai pentru a se înțelege ceva mai mult. Dar din această relație de dragoste, din această îmbinare de atomi, în fiecare dintre părți rămâne ceva – lucrul însuflețit prinde contur în receptorul sensibil.
O iluzie evidentă, pentru că obiectul trăiește doar în sufletul privitorilor. Interesante sunt și disjuncțiile de genul actor/obiect-simbol sau personaj literar/făptură reală. Imaginarul este o unealtă perversă, ce ne trădează mereu, abătându-ne.
Divagând - adevărul atunci când îl afirmi nu mai este, este fluid, schimbător, asemeni făpturii, iar, prin aceasta, este mai aproape de minciună. Există o forma absolută de adevăr, este adevărat, dar pe acela nu-l putem decât adulmeca, pentru că atunci când încercăm să-l atingem, îl murdărim de minciuna din noi; poate doar îl întrezărim prin mijirea pleoapelor. De aceea întreb, așa, nefilozofic - cum adică să căutăm adevărul - adevărul cui? Adevărul putem să-l căutăm, dar degeaba - ți se relevă au ba. Părerea mea este că într-un fel sau altul tot te lovești de El (mă rog, păreri).
Ar fi interesantă o discutie pe marginea triadei trup-suflet-spirit... Privirea mea asupra acestui subiect implică crucea și cuplul purusha-prakriti (cu toate fețele lor, pentru că inima lui purusha este prakriti, iar expresia-forma este doar o trecere a vântului peste ape), cu tendințele acestui cuplu de sattva (tendința ascendentă, de înălțare, creație), rajas (tendința expansivă, viața însăși, ce-și trage energia din celelalte doua tendințe) și tamas (tendința descendentă, distructivă, moartea). Și mai implică un lucru, o credință profundă (revin mai jos).
Resorbție din divagație: vedem diferit, iar vederea aceasta, strâmbă ori ba, ne influențează mai departe celelalte decizii. Iar din obiectul văzut rămâne o adâncitură fină, o depresiune - urmă a privirii noastre - dar ciudat, ca o privire nefocalizată, acea depresiune este doar o iluzie (trimitere către imaginile stereoscopice, iluzii desigur manufacturate de emisferele noastre cerebrale; apoi imaginea aceea pe care-o rotești în orice direcție... alte iluzii). În fond, atunci când privești clar lumea, după o limpezire a sinelui, începi să vezi crusta vopselei. Este o iluzie, pentru că acea depresiune lăsată de privire nu este înafară, ci înlăuntru, în suflet. Lumea întreagă este o scenă prin care actorul se desface de sine puțin câte puțin, până când esența, ca o străfulgerare se eliberează de balast și dispare...
Sumar: când privești un lucru, te privești pe tine descompunându-te; lucrul însuși se exfoliază sub acțiunea timpului și a celorlalte simțuri (cel mai ciudat e că pentru timp nu există un organ receptor, ci un cumul de organe; de unde concluzia, poate greșită, a faptului că timpul este o senzație construită, văl al Mayei). Orice act este unul creator sau distructiv (exprimarea este un act; există un cuplu al exprimării, asemeni bătăilor inimii, respirației, gândului etc.; tăcerea-sunet; toaca ce bate și cheamă la slujbă este o inimă; veniți să primiți și să dați mai departe, asta spune; tăcerea în actul exprimării este expresia celuilalt în sine, iar sunetul – expresia ta în celălalt; iar celălalt este tot ceea ce tu nu ești). Involuntar, foarte puțini reușesc să treacă printre furcile caudine ale creației-distrucției (aici este vorba de punctul din centru al crucii, inima crucii, în care doar Iisus a reușit să fie). Astfel încât atunci când te exprimi acel act scapă din tine, devine străin, te rupe, evadează. Orice act devine astfel eroziunea ființei. Primul strigăt este semnul sfârșitului. Exprimându-ne, murim câte puțin. Dar nu putem trăi fără a ne exprima, pentru că suntem ființe reflexive – este bătaia noastră de inimă, vocea noastră (nașterea noastră este o creație – ce facem mai departe, stă și în puterea noastră; evităm eroziunea prin crearea undelor în apă; dar piatra aruncată se va stinge, iar valurile se vor lovi de-un mal; și nu va mai rămâne nimic, exceptând lovitura aceea de țărm). Orice lucru care lovește (și prin lucru înțeleg aici expresia lui) lasă o vibrație surdă, ce se amplifică până erupe; apoi alta și alta ș.a.m.d. În ceea ce privește făpturile, amestecul este mult mai complex.
Imaginația, fie ea artă sau deraiere (evadarea este o formă de artă), este doar o minciună, nimic mai mult; nu caută adevărul, pentru că nu are cum să-l găsească; adevărul este cel ce se dăruie, nu poți să-l prinzi; iar când il prinzi, îți scapă. Însăși privirea ta devine străină sinelui, alipindu-se obiectului (celuilalt). Cu alte cuvinte, sentimentul ce-l ai în preajma acelui obiect nu-ți apartine, a fost declanșat/stimulat de acel obiect și, prin asta, nu-ți aparține; de aici întrebarea - ce-ți aparține cu adevărat? Nimic, chiar nimic. Dar un nimic foarte important!
Lovitura de țărm a valului este ceea ce rămâne din noi în Dumnezeu, felul în care divinitatea ne soarbe din existența noatră, ne recuperează. Iar piatra este orice act al nostru.
Ce este atunci sufletul – o pânză umflată de vânt? Și care este diferența suflet-spirit? Pentru că evident, toți realizează diferența suflet-trup!