Textul acesta nu spune nimic, chiar nimic. Nu are rost să-l citiți! Este doar un grup de gânduri, amestec obscur, nimic important. N-o să vă spună diferența, nimeni nu vi-o poate spune în mod explicit. Asta rămâne în libertatea omului.

Este vălul miresei minciună?
Nu este nimeni fără păcat. Îndoiala este păcatul cel mai profund al sensului, chiar și în cele înalte. Înainte de ultima ușă sufletul se întreabă: „Pentru ce, cu ce rost?”. Toate frământările rezumate într-un cuvânt - „de ce?”. Sufletul este cel ce suferă, pătimește, se-ndoiește (Ghetsimani – Luca 22, 41-44; „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, Marcu 15, 34). Acesta este sufletul, fecioara ce păzește făclia. La el ai acces total, te primește oricând cu brațele deschise, oricât de murdar, oricât de flămând.
M-am ridicat din ape și am privit spre orizont. Acolo norii se strângeau, cenușă sub flăcări. Obosit, murdar de nisipul ud ca de apa facerii, n-am strigat, am privit. Și totul – o lumină aparte, oricât de negru cerul, oricât de adâncă neliniștea mării. Am privit și am văzut trupul Domnului. Și am întrebat: „De ce, Doamne? De ce eu?”. În spate, pământ înghițit de șarpe, moartea își refăcea pânzele rupte, mușcând din piatră ca dintr-un pântec deschis. N-am văzut nicicând altădată sângele ei atât de aproape ca atunci („de ce eu?”), amestecat cu sângele Lui. Dumnezeu viața, Dumnezeu moartea. Nu există cale de întoarcere. Coastele pietrei despicate... Știai că îngerii sunt sufletul Domnului? Nu. Nu știam. Un înger a coborât în piatră și mi-a luat locul. Și eu care credeam că în acel sacrificiu am păcălit hârca cu o păpușă de lut. Vezi tu, n-am păcălit-o.
Sufletul-spiritul au coeziune. Unul este anima, celălalt este atma. Amestecul lor de pântec-văzduh se regăsește în orice cuplu, amestec de sânge. Este viu, trăiește și respiră prin noi. Eu sunt cupa-potirul acela pe care-l ținea Iisus în brațe, sufletul... Nu este goală, ruptă, sfâșiată ființa. Este plină de suflet, cum sămânța de umbra copacului și de dragostea luminii.
Cel mai profund ecou se regăsește în bolnavul de cancer, înainte de a se destrăma sub răsuflarea celor din jur, bolnav ce încă zâmbește, te privește, purtându-și brațele către tine că pe niște ramuri trase de sfori. Și zice: „stai liniștit, stai liniștită, nu-i chiar așa de rău pe cât pare, n-ai de ce să te temi sau să vii până aici!”; cât încă furtunile lui nu sunt adormite. Și glasul lui dogit pare vocea înfundată din gâtlejul receptorului de telefon. Vine ca un rotocol către tine, pătrunde-n fenestre, te vrăjește și îl crezi. Își poartă zâmbetul ca pe un zid. Și-apoi regretă. Fiecare literă apăsată de buzele lui pe aer. Și te vrea lângă. Iar aerul, rarefiat de razele ce trec prin fereastră, începe să-l soarbă. Înainte să mai apuce din el vreun cuvânt.
Spiritul, cel ce se-ascunde, cel irecognoscibil, neaccesibil celor mulți, „eu devin tu”, celălalt, străinul spre care trece sufletul. Ai putea zice că-i o trecere în oglindă, răsturnare, dar nu... Nimic nu-i atât de simplu.
Prima sistolă, primul strigăt, prima închegare a substanței, o explozie a tuturor ce nu erau încă. „Întru'nceput era Cuvântul” (Ioan 1, 1), piatră aruncată în apă. Iar la margine, în scoarța sferei – sfârșitul, sacrificiul. Nu există cale de întoarcere, iar pașii sunt sistola-diastola din fiece lucru, însuflețit au ba. Nu ne putem abate de la cale, ea deja a început. (Evadarea este o formă de artă, un fel de-a ne minți frumos.) Mai ții minte cărbunii cum se încălzeau sub suflarea Ta, apoi răsăritul limbilor de foc? Sfârșitul e chin, durere, suferință. Sufletul pâlpâind vrea să trăiască, strigă ca un copil. Nu te doare când îl strângi? Cuvântul-tăcere încep să-i toarcă țesutul. (Cele trei intră în scenă.)
Cercul-sferă imaginea perfecțiunii. Dumnezeu nu este această perfecțiune, nu-i o formă, punctul-centru al arcului. Este dincolo de orice formă-ai concepe (un fel de-a spune fără formă, dar nu fără miez; miezul ești tu, de unde chipul și-asemănarea). Domnul ne pune în fața suferinței și ne lasă singuri să alegem. Este calea pe care nimeni nu ți-o poate arăta până nu faci tu primul pas. Spiritul abia de-l putem întrezări dincolo de ușă, de prag. Dar ușa e-un vameș, păzită de dinți-pietre-flacări ce ies de nicăieri și par a nu avea nevoie de hrană. Tu ești hrana lor, sufletul lor din sufletul tău. Lepădându-ți hainele devii subțire ca un fir de lumină, te îmbraci în lumină, devii. Doar așa treci dincolo. Cu hainele smulse, sfâșiate de pe trupul tău viu de carne, spalând orice urmă de pământ, orice este fără viață (extincție în cuvânt).
„De ce” trăiește celula, „de ce” se mențin laolaltă moleculele, atomii, particulele lor fine, fărâmele lor? Spiritul este răspunsul la întrebarea „de ce?”, spiritul. Sufletul este cel care pune întrebarea, mireasa. Este vălul ei atunci o minciună sau doar crustă? Vezi tu, îndoiala...
De ce prima bătaie de inimă? Asistola, crusta fisurată a oului mai apoi, sufletul devenind parte, hrană, trup pământului. Și-apoi altceva... Care-i diferența dintre suflet și spirit? Zâmbesc și mă-ntreb și eu: care-i diferența dintre aici și dincolo, dintre mine și tine? Tu, cel-ce-sufli-în-cărbune... Cine-ce ești? Spiritul meu sau Dumnezeu? Nu-i totuna?

_________________________________


Dumnezeu nu e al meu.
Nu este al tău.
Este Dumnezeu.