Când aripi de corb bat nerăbdătoare
să le deschid ochiul tăcut al frunții mele,
sorb atunci din izvorul mustind a fân
și din codrul îmbrăcat în aur și aramă,
savurând gustul amar de frunză verde.

Sufletul meu își pune cămașa albă
sub nucul bătrân, la umbra copilăriei
și râd, și plâng și savurez amarul trecerii
ce și-a înfipt lacom colții
în țărâna efemeră a templului meu .