Dragul meu,

E noapte adâncă, plină. Cred că, de m-aș încumeta, aș putea mușca din ea. Și m-ar umple pe de-antregul, iar în întunericul din mine, ar aprinde stea după stea, sistem nervos alcătuit din galaxii întregi, scurgându-se în sufletul meu spre găurile negre din povestea noastră.

Dar mâna rămâne inertă la câteva răsuflări de fereastră, atât de aproape pe cât suntem și noi, cuibăriți în același oraș, cu genunchii la piept, așteptând. Înainte, erai terenul meu de joacă, te coloram cu creioane și săruturi, cu zile întregi în care creșteam împreună. Să-ți amintești, iubite, cât de frumoasă eram când te iubeam doar pentru dragostea ta. Să-ți amintești căldura trupului ce te-nvelea și surâsul ce-ți adormea la ureche. Râsetele răsturnate și milioanele de țigări sub care torceau.

Dar acum e prea adâncă, plină noapte. Luna ne-ntoarce spatele, dezmoștenind-ne. Cu genunchii la piept, îmi cumpăr amintiri cu foame. Foame de tine, foame de noapte.
Nu pot mușca!