agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-01 | |
E o izbucnire nebună, lipsită de scrupule, o indecență revoltătoare a acestui anotimp cu același nume în fiecare an și totuși altfel... Mă înnebunește albul florilor, verdele crud al firului de iarbă pe care îl aud crescând în fiecare noapte... Nimic nou... Miroase demențial a câmp și ploaie, a dragoste și păsări... Curând se vor întoarce păsările. Îmi este dor de zborul lor, de liniștea dansului lor, de boarea de vânt amețitoare a înaltului, de oboseala nesfârșită a aripilor zbătându-se.
Inexorabila trecere a timpului... Peste noi, prin noi, pe lângă noi... Nisipul clepsidrei nu mai ține cu noi, se cerne între noi, ne îndepărtează, ne înstrăinează. De ce fericirea e ca o zi din viața pământului? Râvnim lucruri la care nu putem ajunge prea lesne sau pe care suntem conștienți că nu le vom dobândi niciodată. Întotdeauna iubim ființe de care nu avem parte și fugim de cei care ne sufocă cu dragostea lor. Cu fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare zbatere de aripă îmi este tot mai dor de noi și mi se pare incredibil. „ Părul tău miroase a cărbune și ochii tăi a amintiri...” Iarna din noi plânge în noaptea asta ca o toamnă... Tu ce mai faci? Care mai este gustul aerului ce-l respiri, ce culoare mai are ziua? Dar noaptea? Cum îți mai răsună pașii pe caldarâmul cenușiu, sau poate alb, sau poate albastru de-atâta ploaie sau înstrăinat de uitare? Acum te privesc cu sufletul, rememorez lunga noastră noapte în doi, zilele în care uitam să și respir de unul singur. Atunci nu aveam vreme să văd cerul și copacii și gerul și pământul. La ce bun că acum le văd fără să le simt? Aștept dulcele vânt tandru și vrăjit, mirosind a tine să-mi sărute părul și fruntea și ochii și gura, gâtul, umerii, gândul și arșița minții. Aștept ecoul semănând vocii tale și-aș vrea iarăși ca ploaia fierbinte să mi se lipească de gene și de suflet, ca o îmbrățișare nesfărșită. Mă dor mâinile rămase întinse… Mă dor ochii rămași deschiși pentru ca nu cumva să dispari din iriși în întunericul depărtării… “Dacă pleci ușa nu o mai închide…”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate