Spre sfârșitul lunii mai, am fost câteva zile în Deltă. Ginerele meu a făcut rezervare la o pensiune unde fusese și anul trecut, pe un domeniu particular, înconjurat de ape, lângă Maliuc. Am mers, cu două mașini până la Tulcea, o trupă destul de eterogenă. Mai întâi fata mea cea mare, Monica, însoțită de soțul ei, Cătălin și de cei doi nepoți, Gabi, în vârstă de 9 ani și Teo, de 5 ani jumătate. Nu e lipsit de interes faptul că, invizibilă deocamdată, era prezentă încă o fetiță, ce urmează să apară pe lume prin iulie. Pe lângă mine și soția mea, Leni, a venit cu noi încă una dintre fete, Anca - singură, soțul ei fiind în Suedia. În sfârșit, trupa era completată de un coleg de serviciu căruia, datorită abundenței de Dani, i se spune într-un cuvânt - Danflorea.
Să vă povestesc cum decurge o zi. Dimineața, cum scoți nasul la aer, te întâmpină o aromă puternică de sălcii și un ciripit viu de păsărele, parcă bucuroase că nu mai sunt singure.

Aerul e viu și proaspăt!… el trezește și învie
Pieptul, inima și ochii, peste care lin adie.
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos. *)

Gabi ne anunță, pusă pe șotii:
- Eu m-am trezit la 5 și 60 minute.
Se alintă, știe ceasul de pe la 6-7 ani.
Facem câțiva pași până pe malul canalului interior. Asistăm la scene care ne taie răsuflarea, anunțându-ne ca am ajuns într-o altă lume.
Dincolo de canal, pe un lac la câțiva metri distanță, câteva zeci de lebede plutesc maiestuos, ca niște regine, indiferente la privirile avide ale supușilor.
Pe malul opus al canalului, două găinușe de baltă își învață puii să înoate. Deodată, o cioară plonjează către pufurile negricioase. Cele două găinușe chirăie și se reped la cioară, atacând-o sincron, până o pun pe fugă.
Pe malul nostru, un șarpe de apă prinde în gură o broască, apucând-o de picior. Cătălin apucă șarpele de coadă și îl ridică în aer. Acesta scapă broasca și, furios, se răsucește să îl muște. Nu reușește și se pare că a fost un mare noroc pentru că, așa cum am aflat ulterior de la un pescar care o pățise, deși nu au venin, mușcătura șerpilor de apă poate provoca febră și frisoane, destul să îți strice vreo două zile de concediu.



Pe la ora 11 era programată o călătorie prin Deltă cu bărcile. Până atunci, joc de voie. Începem cu o plimbare cu lotca pe canalul interior. Copiii, pasageri permanenți, sunt plimbați pe rând de mine, Cătălin și Danflorea. Nu mai mersesem cu o lotcă de aproape 40 ani, de când fusesem salvamar la Eforie. Dar am constatat că mânuitul vâslelor, ca și mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată.

După care Cătălin propune un fazan, spre bucuria copiilor. Se aud replici de genul:
Teo:
- Iepure.
Monica:
- Teo, încă n-ai învățat că după asta te închide cu "restaurant" ?
Teo:
- Ba nu, că tati e milos și îmi mai dă câteva șanse.
Într-adevăr, Cătălin continuă cu:
- Rechin.
Gabi, importantă:
- Inorog.
Teo se gândește un pic și izbucnește, fericit:
- O gorilă.
Izbucnim cu toții în hohote de nestăpânit.

Cătălin și Danflorea pleacă să caute un loc de pescuit, pentru după-amiază. Au adus de acasă scule sofisticate, precum și sfaturile unor colegi hârșiți în ale pescuitului.
Doamnele se întind pe șezlonguri, să facă plajă.
Copiii îmi propun un badminton. Nu mă pricep și nici mobilitatea de altă dată nu o mai am, dar accept. Deși jocul nu prea se leagă, continuăm cu sârg. Gabi:
- Bunicule, atâta transpirăm, că o să slăbim.
În sinea mea îi dau dreptate, dar mă fac că nu înțeleg aluzia. Evident, e vorba de burta mea, Gabi e o zvârlugă de fată.
La un moment dat, Monica îl cheamă pe Teo să îi dea o limonadă cu miere. Se întoarce plin de entuziasm:
- Bunicule, m-am energizat, să vezi ce-o ard !
Și Teo, care până atunci nu prea reușea să servească, pocnește fluturașul cu sete și mi-l înfige drept în bărbie.
În timp ce eu îmi frec bărbia, doamnele sunt gata-gata să cadă de pe șezlonguri de atâta râs.

Suntem anunțați că au venit barcagii. Ne îmbarcăm pe două bărci cu motor, pentru o plimbare ce avea să dureze peste patru ore. Pe tot parcursul, Leni a filmat, Danflorea a fotografiat, Anca a pozat, iar cu al doilea aparat au făcut poze pe rând Cătălin, Monica, Gabi și Teo. O familie de fotoreporteri.
Din brațul Sulina intrăm imediat pe un canal lateral, spre nord. Deși pare un termen uzat, singurul potrivit este "labirint de canale". Există intersecții în T, în Y și chiar în cruce, de te miri cum știe apa pe unde să curgă. Destul de repede ajungem să trecem printr-un canal îngust, unde sălciile de pe ambele maluri erau aplecate una spre alta, unindu-și coroanele, parcă îmbrățișându-se ca să-și plângă pe umăr. Pentru că, evident, erau sălcii plângătoare.



De caracterul plângăreț al sălciilor ne-am dat seama destul de repede. Ne plângeau și nouă pe umăr. Lacrimi rare, seva sălciilor, ne picau pe haine.
Abia în următoarele canale am început să ne uităm atenți în stânga și-n dreapta. Libelule colorate, verzi și albastre, se învârteau în jurul nostru. Pe maluri vedeai câte o pasăre, care ne îndemna să ne etalăm cunoștințele:
- Uite o egretă !
- Ãla e un stârc !
- Ba nu, e cormoran !
Unde nu știam, îl întrebam pe pescarul care conducea barca. Așa am aflat că o pasăre mică și negricioasă se numește țigănuș, iar alta mică și albastră - dumbrăviță. Ulterior, cei din cealaltă barcă ne-au spus că barcagiul lor îi zicea dumbrăveancă. Mă rog, Umberto Eco are dreptate, trandafirul e trandafir indiferent cum îi spui.

Ceru-n zare se rotește; mii de paseri deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netreierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor. *)

La un moment dat rămânem înmărmuriți. La un metru de barcă, într-un loc unde până atunci apa era oglindă, iese la suprafață, ca un periscop, un cap de pasăre. Ne studiază o secundă, cu ochii vii, după care plonjează iarăși în adânc. Ca o străfulgerare, îmi amintesc singurul nume de pasăre care se potrivește - scufundac. Pescarul îmi confirmă.
Ajungem la un lac - Rotund. L-am reținut nu datorită numelui, de altfel sugestiv, ci pentru că acolo am văzut primii nuferi. Nuferi mari, albi, spre deosebire de nuferii galbeni, văzuți mai târziu, mult mai frecvenți pe canale, dar mai mici ca dimensiuni.



Printre stuhul ce se mișcă iată-o luntre pescărească!
Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nuferilor mască;
Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund,
Și pe sus nagâții țipă, lișițele dau în fund. *)

Din Rotund am ajuns la un canal larg, Șontea. Pescarul-ghid ne spune că, înainte de a fi fost săpat pentru navigație brațul Sulina, Șontea, supranumit Dunărea Veche, era canalul navigabil al Deltei. Mergem pe el până la Mila 23, unde facem o pauză pentru dezmorțire și o băutură răcoritoare.
Iarăși canale, iarăși păsări, iarăși nuferi... Următorul popas îl facem pe lacul Ligheanca. Apa era atât de limpede, încât mă înțeleg din ochi cu Anca și propunem o baie. Trebuie să vă spun că și eu și copiii mei suntem mari amatori de înot. Cu mulți ani în urmă, pe vremea în care aveau cam vârsta lui Gabi de azi, am făcut baie cu Monica și Anca în lacul glaciar Bucura, rece ca gheața. Între timp colecția a crescut substanțial. Piesele de rezistență se numesc Egeea la Insula Skyathos, Mediterana la Cannes, Adriatica la Opatija...
Cu acordul barcagiilor, ne dezbrăcăm și sărim în apă. Cătălin după noi. Mai greu a fost cu urcatul în barcă, greutatea mea a crescut de la 75 la 100 kile, dar mușchii sunt tot ăia. Mai mult în partea de nord...
Pe lacuri remarcăm că predomină păsările de talie mare - cormorani, pelicani, lebede... Cu ocazia asta am observat câteva aspecte pe care nu le știam până atunci. Cormoranii stau nemișcați perioade îndelungate cu aripile larg desfăcute, pentru a le usca. Lebedele, atât de elegante când plutesc, sunt de fapt niște păsări greoaie, care abia reușesc să decoleze. Pentru asta, în timp ce dau cu putere din aripi, mai întâi aleargă vreo șapte-opt pași pe apă.



De altfel, alergatul pe apă este o metodă frecventă de deplasare. Am văzut păsări de talie mai mică, traversând prin fața noastră canalul în fugă. Dar la ele motivul nu este neputința decolării verticale, ci viteza, prin comparație cu alte metode, înotatul prin apă, mai lent, sau prin aer, unde se pierde vremea cu etape distincte - decolare, zbor, aterizare.
Iarăși pe canale. La un moment dat trece pe lângă noi o barcă de mare viteză, făcând valuri care ne leagănă un pic mai periculos. Pescarul zice:
- A trecut ca vântu'.
Văzând că nu ne cade fisa, ne explică:
- De Sorin Vântu vorbeam. Și el și oaspeții lui au niște bărci care zboară cu 200 kilometri la oră. Odată un zăpăcit din ăsta a trecut prea repede și prea aproape de o barcă de pescari, cu turiști și a răsturnat-o. L-au urmărit pescarii, l-au prins, l-au bătut și i-au făcut praf barca.
Încă un lac, Fortuna, pronunțat de pescari Furtuna. E cel mai mare din zonă și furtunile sunt mai periculoase decât în alte părți. Încă niște canale și ajungem la pensiune.

Cum sosim, gazdele ne anunță ca e gata masa. Dar înainte de orice, scoatem de la congelator vodca aburindă. Nu că n-am fi avut poftă de mâncare.
Începem cu un mezelic - icre și chiftele de pește. Urmează borșul de pește, ca la carte - într-un castron bucăți mari de somn, crap și știucă, în alt castron - zeama. Alături, mămăliguță și mujdei, pentru bucățile de pește. Deja suntem sătui, dar când vedem ce urmează, facem ochii mari - un platou imens, pe care tronează un crap umplut.



Nu rezistăm și mâncăm câte puțin din minunăția de pește din fața noastră. Pe care îl înecăm într-un Aligote gălbui, sec și rece.

După amiază, încercarea cea mare - pescuitul. Cătălin și Danflorea scot la iveală sculele lor pe care dăduseră o mulțime de bani, lansete cu monturi complicate, la care meșteriseră câteva zile înainte de plecare, împreună cu alți colegi, pescari cu experiență; undițe cu momeli meșteșugite, plus câteva borcane cu râme, porumb, mămăligă, la care ulterior, în disperare de cauză, au adăugat piept de pui tocat mărunt și chiar niște bucăți de cârnat picant.
Mergem pe malul unui canal din apropiere unde, dacă erai atent, zăreai și auzeai pleoscăit de pește. Constat că băieții, grijulii, îmi hărăziseră și mie o lansetă. Ba chiar, văzându-mă nepriceput, mi-au instalat o montură și m-au învățat să pun momeala și să fac lansări.



După care fiecare și-a văzut de treaba lui. Ca să n-o mai lungesc, spre rușinea noastră, singura care a prins ceva a fost Anca. În două zile a reușit să adauge pe fundul minciogului, una câte una, vreo 5-6 roșioare. Pe care în ultima zi, copiii le-au aruncat în apă, aplicând deviza lui Teo. Deviză pe care am auzit-o de mai multe ori, mai exact de câte ori îl prindea maică-sa că fură mâncare ca să le dea cânilor din curte:
- Eu sunt Iubitorul Animalelor.

Ca să revin, aventurile mele de pescar n-au durat mult. După o jumătate de oră de lansări fără niciun rezultat, observ la Danflorea că lansează nu din lateral, ca mine, ci peste cap. Încerc și eu și, într-adevăr, plumbul se duce mult mai departe. Iar la a treia aruncare cu stilul cel nou, se duce atât de departe, încât exclam fericit:
- Ați văzut până unde am aruncat ?
Abia când mulinez observ că ceva e în neregulă - lipsea montura. Mi-am cerut scuze băieților că nu mai pescuiesc împreună cu ei și am plecat acolo unde îmi era locul - cu o carte în mână, pe un șezlong, împreună cu doamnele.

Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de undiți plină,
Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină;
Iar pe mal în liniștire, un bâtlan, pășind încet,
Zice: Nu-i pieirea lumii… căci pescarul e poet! *)

Înainte de plecare am făcut o poză de grup, cu trepiedul, ca să putem fi prezenți toți. Numai că Teo, neastâmpărat ca de obicei, a țâșnit spre trepied, ca să vadă poza, înainte de a se declanșa aparatul.



Și cu asta, ne luăm cu toții rămas bun. Până la următorul concediu.



*) Versurile fac parte din poezia "Balta", a lui Vasile Alecsandri. Am schimbat numai două-trei cuvinte, pentru că acolo e vorba de vânătoare, nu de pescuit.