Din sertar ceasul își făcea prezența printr-un ticăit înfundat. Lumința l-a auzit. Amintindu-și de ideea trăznită de a-l ascunde, l-a scos cu grijă din sertar și privind-l consternată își zise: ”Cuuum? Este doar ora unu jumătate? Și ce-am să fac eu până diseară mă rog frumos?” Îl puse la loc pe peretele, unde o urmă deschisă la culoare, marca absența lui. „Acum orice ar fi, oricât de repede sau încet va trece timpul, n-am să te mai ascund. Tu îmi ești un aliat pentru că, mă ajuți să conștientizez momentul în care trebuie să mă grăbesc, sau când trebuie s-o las mai moale. Uite chiar acum când tu, te încăpățânezi să numeri secundele prea încet, voi sfida clipele ce se târăsc, umplându-le cu ceva... Eu sunt stâpâna lor nu mă stăpânesc ele”... își zise femeia în timp ce aduna ustensilele folosite pentru îngrijirea florilor. Pe urmă își propuse să mai aranjeze una alta prin debara. Prea tare s-au înghesuit acolo vrute și nevrute.
La o inspectare sumară din priviri, Luminița aprecie cam ce și cum să depoziteze în așa fel încât, să mai obțină spațiu pentru alte mărunțișuri nu tocmai folositoare, dar care zăceau bine dosite în cele mai neobișniute locuri din casă.
„Așa, deci, voi duce sapa, grebla și hârlețul în beci, că de astă vară nu s-a îndurat nimeni să o facă. De fapt cine trebuia să le ducă? În fine, n-are importanță, au fost ascunse aici după ușă... din acestă cauză nu-mi dădeam seama de ce nu se deschide ușa destul!” Astfel înarmată cu uneltele de grădinărit, femeia a coborât în beci. Nu-i plăcea să meargă acolo, și totuși odată ajunsă se simțea într-o altă lume. O lume legată de sufletul ei. În acea harababură de vechituri, Luminița avea ascuse multe amintiri, de care nu voia să se despartă. Multe hăinuțe ale copiilor de când erau mici, jucării uzate, resturi de mobilier, unelte, cărți decopertate, caiete... aproape că nici ea nu mai știa ce coțin cutiile de carton în care le-a depozitat de-a lungul timpului. De aceea, în rarele ei peregrinări, nu pregeta a deschide câte o cutie, a-i cerceta conținutul și a-și aminti în acea liniște care domnea împrejur, întâmplări la care nu s-a mai gândit de zeci de ani.
Luminița a așezat cu grijă uneltele la locul lor. Din cauza întunericului de pe scări îi fusese frică să coboare, dar acum văzându-se ajunsă cercetă cu privirea spațiul supraîncărcat. „Doamne câte am putut noi aduna! Cred că la vară o să trebuiască să mai renunțăm la ele! Chiar că-i culmea! La ce-mi trebuie mie atâta amar de sticle și borcane? Că... oricum pe bloc nu cresc nici legume și nici fructe.” S-a întrebat ea zărind o poliță care gemea sub grămada recipientelor așezate frumos în picioare. „Aaa! Pe astea le-am ținut ca mostre... că-s scoase din circulație demult. Acum nici laptele nici iaurtul nu se mai vând la sticlă! Dar triplesecu’?! Ioooi ... triplesecu’ ăla din care am băut eu atunci când...
Era ziua de 8 martie, și printr-o stranie coincidență, era ziua de naștere a Lucicăi. Ca să onoreze cu ceva urările colegilor de muncă, aceasta a cumpărat o sticlă de triplesec. Încă de dimineața, Lucica i-a arătat sticla Luminiței zicându-i:
-Puneți și tu un păhărel să guști dacă ți-e poftă, că după amiază, merg la servici și o să iau sticla pentru a servi, că așa se face.
Luminița, pofticioasă din fire și-a pus o jumătate de păhărel. L-a gustat, urându-i mamei sale „La mulți ani” așa cum se cădea. Dar... aroma florală, și gustul dulceag i-au stârnit fetei pofta pentru mai mult. Așa că urmărea cu interes toate mișcările maică-si. Cum se întorcea cu spatele sau ieșea afară din casă, își mai punea câte un păhărel, pe care-l sorbea în grabă înlocuind minusul din sticlă cu câte un păhărel cu apă.
Toate au fost bune și frumoase până când a început să i se împleticească Luminiței și limba dar și picioarele. Atunci a observat Lucica modificările ei de comportament, și s-a dus glonț la sticlă. Nu mai știa ce să creadă. În sticlă exista tot atâta conținut ca la început. Dar gustându-l, a exclamat revoltată:
-De ce a fost necesar să pui apă în sticlă fato? Adică nu ți-a fost îndeajuns că ai băut mai mult decât ți s-a dat voie? A mai trebuit să irosești și restul? Cum mă voi duce eu acum la lucru? Cu ce o să servesc colegii?
-Dar triplesecu' rămas ce are?
-Încă mai ai tupeu să vorbești? Poftim gustă și tu... apă chioară, ba nu! Mai bine nu gusta, că și așa ai gustat până acum! Mai bine du-te și te culcă, că va veni Traian și te va vedea în halul ăsta, și-i mai mare rușinea.
Așezată pe un covor vechi făcut sul, femeia nu mai zâmbi. Privirea ei pierdută trăda o tristețe adâncă. Amintirile o conduceau în momentul imediat următor în care, s-a văzut alungată de acasă. Abia împlinise șaisprezece ani. Nici nu a deschis bine ochii să privească lumea și se vedea îmbrâncită în brațele ei, pentru a învăța de la aceasta tainele vieții.
Incidentul cu triplesecul a fost unul minor care venea în complectarea hotărârii Luminiței de a nu-și da corijența la contabilitate, și a celorlalte năzbâtii pe care aceasta le-a făcut. Și apoi... Lucica se măritase cu zugravul. Cine putea garanta că în lipsa ei, acesta n-ar abuza de fată? Poate din aceste motive, poate din cauza certurilor dintre ele două care au devenit tot mai dese și mai puțin motivate, poate îndemnurile lui Traian au determinat-o să-i spună Luminiței:
- Într-o lună, să faci bine să-ți găsești de lucru, și gazdă. Aici nu mai ai loc! A sunat într-o zi ultimatumul ei ca o sentință.

- va urma -