Am învățat de mult că timpul e lichid
și că se scurge-n noi asemeni mercurului
ne sunt pătate vorbele cu dureri
pe frunze câinii urlă a doruri
degeaba cad pietre în apele învolburate
clipa deja e scrisă cu sânge rece
de fiecare clipă care intersectează
prin noi umbre ale altora gonesc
ne sperie când visul se curmă
pe pernă apar alte buze uscate
cuprinzi pe brațe totul și te-arunci
în goluri secate oricum nu găsești
ce voiai în cădere vei avea când
nu aștepți poate doar liniștea
mai are sens și miros de parc de toamnă
năvalnică firea ta când guști din ei
viitorul îl scrii astfel din turn
ți se spune că timpul e de fapt viața
însăși tu ești mic ei te vor mare
pe propriile picioare se scrie istoria
lumii printre copacii fără cârlionți
vântul aberează prin tine va trece lumina
până când auzul se transformă-n țiuit
mecanic de pași plictisiți cu dorința
care nu se materializează nici dacă atingi
străinii au același chip și-aceleași vocalize
te năucesc.
acum am să tac.