agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1943 .



Speranta
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [overminded ]

2006-06-01  |     | 



Ne-am certat. Mai mult ca sigur ne vom despărți, chiar dacă acum nu vreau să accept asta, deși știu foarte bine că, după ce mă voi umili și mă voi face preș, îmi va fi mie imposibil să o mai iau de la capăt. Am plîns mult, l-am convins după îndelungi lamentări și rugăminți să vină să mai vorbim, fără rost, știu sigur, însă mai mult dintr-o nevoie organică de a-i mai simți, încă o dată, prezența.
Mă uit în oglindă și văd o femeie tristă, cu un bigudiu în mijlocul frunții, menit să genereze un breton perfect de sub care se vor slobozi mai tîrziu priviri rugătoare și vorbe zadarnice. Minutele trec, și-n timp ce mintea născocește imposibile scenarii de discuție curajoasă, edificatoare, victorioasă, mîinile întind conștiincios fondul de ten pe un chip devastat de tristețe și rujul cel mai bun pe buzele ce tînjesc mai degrabă după zîmbete sincere și liniștite decît după grăsimi colorate.
Fac totul dintr-o inerție inexplicabilă, dintr-un impuls pe care nu mi-l pot controla, deși am fost dotată cu gradul necesar de inteligență care să-mi spună că totul e zadarnic. Am fost iubită în chipurile mele cele mai banale, în aparițiile mele cele mai răvășite, mi s-au sărutat pasional ochii umflați de dimineața, obrazul imperfect, picioarele în momentele lor nu tocmai netede…unde-i rostul de a aștepta, impecabilă, pe cineva care nu mă mai iubește?
Unde-i rostul de a mă uita zilnic, pe furiș, în geamurile mașinilor ca să-mi verific strălucirea gloss-ului, în timp ce interiorul îmi plînge în hohote?
Mă surprind dimineață de dimineață, înainte de a pleca în locuri unde nu sînt sigură că vreau sa fiu, întrebîndu-mă nu care-i menirea mea pe lume ci dacă la bluza verde ar merge să-mi pun un colier mai masiv sau dacă cizmele de anul trecut or mai fi in trend.
Sub duș, unul dintre locurile unde pot plînge în tihnă, îmi las lacrimile să curgă nestingherite și gîndurile cele mai negre să mă invadeze, în timp ce-mi frec trupul cu un burete aspru, anticelulitic, insistînd frenetic în zonele cu probleme din dreptul șoldurilor. Printre suspine îmi verific fermitatea sînilor și tăria stomacului și-mi spun că poate totuși ar fi cazul să mai fac niște abdomene.
Paradoxal, cînd sînt fericită, mă simt frumoasă oricum, nemachiată, grasă, ciufulită, îmbrăcată într-un tricou lălîu. După o relație lungă, intensă și încheiată abrupt, odată cu trista singurătate mi-a bătut la ușă pesemne și simțul estetic alungat, căci am deschis într-o zi șifonierul și am realizat că tot ce am în el e profund demodat, de parcă nu mai ieșisem din casă de trei ani.
Iubirea are, pentru mine, efectul celui mai luxos fard. Nici cea mai extravagantă cremă nu-mi înflorește chipul cum o face un sărut. Și nu s-a inventat încă soluția miraculoasă care sa-mi picure în ochi strălucirea pe care o am după o noapte de iubire.
Nefericirea însă, ma vrea și ea superbă cu orice preț, nu pot sta să mă întreb ce dracu fac acum cu viața mea, decît rimelată și cu o manichiură perfectă.
Stau și mă gîndesc, în momentele în care țin cu orice preț să fiu obiectivă, de unde vine oare dorința asta a mea (și a altor femei) de a fi oricînd și-n ciuda oricărei stări de spirit, decorativă? Ce forță vine și mă ia de mînă și-mi deschide dulapul și pudriera cînd, dacă aș fi întrebată ce-mi doresc cel mai mult în acea clipă, aș răspunde că aș vrea sa mor? Ce gînd nebun mă face să-mi adun puterile și să apar nu altfel decît coafata impecabil, în fața omului ce se uită acum la mine cu o dureroasă indiferență după ce, odată, m-a iubit? Ce mă hrănește cînd simt că mă sting, cine-mi pune un picior în fața celuilalt și mă face să merg cînd știu că m-am prăbușit, ce mă face să mai plec, iar și iar și să zîmbesc, chiar și amar, lumii? Singurul lucru care va muri, nădăjduiesc, numai odată cu mine: speranța.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!