Þin mirarea mereu la îndemână și o scot ori de câte ori mă plictisesc de moarte. E o chestiune de estetică, blazarea nu mi se asortează prea bine cu fasonul. E genetic.
A nu știu câta străbunică urla în pragul ultimului drum „Nu-mi scrieți anul nașterii pe cruce!”, astfel că toată ramura noastră feminină de la ea încoace nu știe decât să moară fără a se naște. E un principiu de familie. S-a făcut consiliu și s-a stabilit că ne trebuie un surogat, așa că s-a găsit mirarea cea mai convenabilă să ne ateste existența. Dragă, m-a informat a doua mea predecesoare în arborele genealogic, în timp ce-și caligrafia afectat numele pe un lemn natur de 25 de centimetri, învață tradiția căutării și experiența mirării, numai așa celebrările tale nu vor părea hazard. N-am avut încotro, am acceptat-o, mirarea se predă ca ștafetă de la o generație la alta, un fel de leapșa pe ouate. Dacă nu cumva noi am inventat-o, în fine, a fost demult, uitarea e un alt principiu de familie, altfel cum ne-am mai putea mira, așa că se preferă stupoarea primei respirații.
Suntem un neam de femei curioase, colecționăm bărbați obosiți pe care să-i admirăm, pe care să îi privim uimite noaptea, cum le crește barba, căutând sub piele geneza ei prin spintecări de cuțit, ca apoi dimineața ei să-și studieze în oglindă riduri noi. De expresie, nimic grav.
Apoi le pregătim micul dejun iar ei își iau servieta plină cu facturile următorului război mondial, inundații, cutremure și alte calamități la fel de naturale, semnează câteva tratate de pace, iar pe după-amiază ne cheamă să-i ovaționăm stupefiate cum atârnă ei legați de picioare, cu capul în jos, balansând la 100 de metri deasupra pământului, într-un exercițiu de bungee jumping. Care de a doua oară a încetat să ne mai mire. Dar ei continuă să o facă prin aceeași devoțiune și efervescență, privindu-ne în ochi și căutând emoția primei exclamații admirative de contopire a contrariilor. Recent a trebuit să mutăm macaraua pentru că valea devenise tot mai puțin adâncă de corpurile lor înscăunate în corzile curajului.
Sătule de atâtea sinucideri inutile în masă, în noul consiliu de familie pe linie feminină, s-a stabilit că mirarea e devenit ineficientă și crudă, asemeni eșuării delfinilor pe plaja Elefantului Mare. Mai ales că una mai slabă de înger se pare că a deconspirat amăgirea, reclamând, din slăbiciune desigur, mirarea ca fiind doar iubire la momentul erupției, așa încât s-a impus, prin noua ordine, înmatricularea umirii în eternitate, prin iubire, și asumarea ei fără alte fasoane.
Am înaintat o cerere de grație divină la poarta Proniei, aștept cu sufletul la gură răspuns în următoarele două milenii. Sper că, începând de la mine, neamul nostru de femei va caligrafia de-acum înainte doar anul nașterii.