***

iubesc ciorile. acesta este un fapt. le iubesc cînd plouă sau ninge, primăvara cînd se arată primele zile însorite dar parcă și mai mult iarna. croncănitul lor bizar, insolența cu care mă privesc de pe cîte o creangă în stația unde aștept maxi, nepăsarea cu care, în grupuri-grupuri, se adună asupra unor resturi menajere pe spațiul dintre blocuri, prezența lor, în totul, îmi dau un sentiment de securitate și căldura unui înăuntru, unui acasă insoțit de confortul unei existențe lipsite de griji. mă însoțesc pretudindeni, la țară, graurii și ciorile pe care mătușile mele dinspre mamă încercau disperat să le alunge în tentativa de a-și proteja bucățica de vie din fața casei, prima locuință, o garsonieră la etajul 11 unde mă trezeau de cum începea a se lumina de ziuă cu croncănitul lor iritant și confortabil în același timp, neapărat ciorile pe care le regăseam în vacanțele copilăriei, în vizită la Pașcani, la o altă mătusă. acolo decorul era perfect, blocurile cu două niveluri construite prin anii '50, cu cîte trei apartamente pe palier, podul blocului, acoperișul de țiglă, balconașul (neîncastrat în dreptunghiuri de sticlă) cu panseluțe și cei doi leandri roz, parfumați, sălciile pletoase din fața blocului, apoi, la cîțiva metri în față alte două blocuri identice în care generații de țigani își sălășluiau veacul; ciorile și strigătele ascuțite ale țiganilor, petele colorate ale fustelor imense întinse la uscat pe iarbă, imense rotocoale galbene, portocalii, roșii, mmmm, uneori ploaia, care potolea zarva înăuntru și atunci puteam asculta ropotul ei în acoperișul de țiglă, aș fi putut sta la nesfîrșit ascultînd ploaia, mirosindu-i verdele, în casă, mătușa, cu două - trei vecine inițiind ritualul cafelei. mirosul boabelor prăjite în tigăița specială ajungea pînă la mine, pe balcon, gîdilîndu-mi fericit nările și sufletul de o fericire reală și doar acolo întîlnită, apoi așteptarea răcirii boabelor, condimentată cu ultimele știri despre "vedetele" locale "din deal" și "din vale", adevărate epopei din care nu înțelegeam mare lucru dar pe care îmi plăcea să le ascult, urmăream jocul scenic, mimica, tonalitatea, accentul specific, intuiam cu mintea de copil faptele fără a le percepe gravitatea reală dupa inflexiunile vocilor musafirelor, apoi odată răcite, boabele de cafea erau transferate într-o rîșniță manuală ce trecea din mînă în mînă, fiecare participantă la șezătoarea improvizată aducîndu-și contribuția la rîșnit, odată cu dezvoltarea narațiunii epopeii, cafeaua o făcea întotdeauna mătușa, la foc mic, foarte mic, povestea continua ramificîndu-se în mii și mii de drumuri colaterale, mă întrebam ce număr de locuitori are orașul dar de multe ori povestea se extindea la localitățile învecinate, apoi venea momentul în care cafeaua era dată la o parte de pe foc, cu o linguriță specială, aproape cu religiozitate, mătușa culegea o linguriță de spumă - caimacul - în fiecare ceșcuță pregătită dinainte, păhăruțele de un deget cu rom erau înlăturate, suspansul era prelungit, ibricul mai trecea odată peste flacără, apoi era lăsat cuminte, deoparte, să se așeze zațul, după ce turna apa rece de un deget în ibric. aveam 4-5 ani, mătușa mă servea într-o ceșcuță minusculă de porțelan, albă, cu farfurioară, pistruiată cu floricele albastre, mult mai tîrziu aveam să aflu că picătura mea de cafea era îndoită cu apă, dar ce mai conta, mă simțeam inclusă în rîndul femeilor, eram tratată cum mi se cuvinea, lucru ce m-a făcut ulterior să pretind același tratament acasă, pentru că ...mătușa cum de îmi dădea cafea...

***

hei, dar ce-am mai trăncănit azi, din cauza unei ciori și a zilei de primăvară, în drum spre mama. m-am întors fericită, cu o pradă bogată, 6 cărți nou-nouțe mă așteaptă acum să le citesc. și abia începusem Psihanalistul, o carte ce mi-a fost împrumutată de o colegă, fără să i-o fi cerut, cu mențiunea că...."dacă poți citește-o tu că eu n-am reușit". nu am înțeles de ce, am citit deja vreo 70 de pagini, e interesantă, frînturi de viață, din viețile unor oameni ajunși la psiholog, e ca și cum ai privi prin gaura cheii, interesant că psihologul, probabil ăsta e rolul și arta lui, dar pe mine mă fascinează oricum, nu pare a avea o contribuție predominantă, e interesant de urmărit felul în care conduce discuția, cum o canalizează lăsînd "pacientul" să vorbească pînă cînd singur ajunge în inima cauzei. de unde începe să se vindece singur.

***