Mă odihneam cu capul pe umărul Katarinei, candid, așa cum mă obișnuisem din clipa când am întâlnit-o în fragmentul despre alb-nessos și mi-am dat seama că lumea există. În clipa aceea am văzut-o – venea foarte încet, ca un pescăruș părăsit, am sclipit – Diotima. Ne recunoșteam după felul în care ne mișcam buzele tăcute, după felul în care vocile noastre își vorbeau în același timp, folosind aceleași cuvinte.
Oameni dormeau pe plajă - luna se storcea în dedesubturi.

Când l-am cunoscut pe m. știam că nu va mai fi cale de întoarcere. Mă îndrăgostisem de frumusețea lui. Eram foarte tânără. L-am sunat într-a șaptea zi și când ne-am aflat unul în goliciunea celuilalt am repetat universul, în lăcașul fără îngeri. După un timp, am băut apă din palmele lui, am ieșit în stradă și am văzut că toți deveniseră bărbați. Am început să-i iubesc. Erau cei care se îmbrăcau în negru-lung, erau cei-neașteptați, uriași, erau menestrei, cei care cădeau de pe pământ, erau egor, ivan și ritualici – toți, ai mei.

Dormeam cu m. pe plajă. Trupul lui era carne din dragostea mea.

Astfel, am văzut cum încep să plac masa din bucătărie, trotuarele, glasul celor doi fluturi mari și pe ‘vezi cum plouă din nimic?’
Așa că i-am adunat pe toți în mine, m-am aruncat pe cimentul zgrumțuros,
am strâns ochii, mi-am desfăcut picioarele și-am simțit cum iese
un dumnezeu din mine.