Din perspectivă filosofică, «fenomenologia», prin Edmund Husserl, constituie emergența dezvoltării perpetue a științei – mai cu seamă a etajului teoretic al științelor naturii, precum și așa-numitelor științe formale: matematica și logica. Această dezvoltare continuă a științei a generat, în ultimele decenii ale secolului 19 și în prima jumătate a secolului 20, noi probleme filosofice și a repus în termeni noi vechea problemă a raportului dintre ontologie și gnoseologie. În timp ce, în prima perioadă istorică, constituirea științelor condusese la o dominanță a gnoseologiei și o relativă estompare a preocupărilor ontologice, de această dată evoluția cunoașterii științifice, creșterea gradului de abstractizare vor produce două rezultate diametral opuse: unele curente filosofice se vor menține în cadrele stricte ale cercetării epistemologice și vor desconsidera – cel puțin ca atitudine directă și explicită – ontologia, în timp ce altele, dimpotrivă, vor promova un nou tip de teorie a existenței, izvorâtă în bună măsură din tentativele de fundamentare a cunoașterii și valorilor, pe baza unor evidențe ultime extrase din subiectul însuși. Empirismul logic (numit și «pozitivism logic» sau «neopozitivism») și fenomenologia, ca orientări de mare rezonanță în filosofia contemporană, sunt reprezentative pentru aceste două tendințe divergente.
Preluând o serie de teze de la Bertrand Russel, promotorii neopozitivismului și-au circumscris cercetările în perimetrul a ceea ce s-a numit „analiza logică a științei“ – care, după Rudolf Carnap, ar trebui să ia locul acelui confuz amalgam de probleme, cunoscut sub numele de filosofie (v. R. Carnap, The Logical Syntax of Language, London, 1937, p. 279) – și au respins cu hotărâre ontologia, socotită drept domeniu al speculațiilor filosofice neverificabile și, în consecință, lipsit de orice valoare cognitivă. Dimpotrivă, fenomenologia inițiată de Husserl a evoluat într-o direcție opusă, spre elaborarea unei teorii a existenței axată pe subiectivitate. Astfel, analiza fenomenologică a limbajului l-a condus pe Husserl la reliefarea «intenționalității» conștiinței, adică a faptului că aceasta are un caracter deschis și funcțional, fiind îndreptată în permanență spre ceva, spre un «obiect de gândire» care există în mod ideal în calitate de semnificație a unei expresii lingvistice. Într-adevăr, expresia «gândesc» – ca și altele similare: «îmi place» sau «vreau» – are statutul unei funcții nedeterminate ce reclamă precizarea „obiectului“ către care se îndreaptă activitatea mea de gândire, ceea ce inseamnă că «obiectul» respectiv reprezintă «intenția» sau finalitatea acestei activități, întrucât, întotdeauna, subiectul se gândește la «ceva» anume. Mai mult încă, Husserl consideră că obiectul în cauză capătă un sens pentru subiect numai datorită actului intențional prin intermediul căruia conștiința sa îl cuprinde sau îl «constituie», confirmându-i astfel o existență sui generis, subiectivă și ideală.
În fenomenologie raportul subiect-obiect nu apare ca o relație de juxtapunere a două entități exterioare una față de cealaltă – conștiința și existența –, ci ca un raport între doi poli opuși ai însăși conștiinței: subiectul care gândește (cogito) și obiectul care este gândit de către subiect (cogitatum). Pe această bază Husserl reformulează conținutul categoriei ontologice de existență, deosebind între «existența reală», dată în percepție – pe care nu o neagă, dar o elimină temporar din analiză printr-un procedeu particular, numit metaforic „punere între paranteze“, însemnând deci suspendarea judecății (epoché) – și «existența ideală», domeniu al trăirii subiective generatoare de sens.
În conceptistica husserliană, ca metodă specifică a analizei fenomenologice, mai găsim și «reducția eidetică», care, identică cu «reducția fenomenologică» vizează in extremis obținerea evidenței apodictice. «Punerea între paranteze» a tot ceea ce nu este strict justificat din lumea înconjurătoare, vine ca o reconstrucție filosofică. Prin această reducție Husserl radicalizează programul «îndoielii metodologice» a lui Descartes, eliberând intenția fecundă a acestuia și încercând să de-reifice activitatea prin care subiectul empiric se constituie, pe de o parte, iar, corelativ, fără a se îndoi de realitatea lumii în sine, să «pună între paranteze» opinia, tendința necritică asupra acesteia. Reducția fenomenologică constă în suspendarea adeziunii naive a omului față de lume (natürliche Einstellung), pentru a considera lumea ca un simplu corelat intențional al percepției noastre, un «cogitatum» pur, o «noemă». Reducția fenomenologică este și o «reducție transcendentală»; suspendând orice teză relativă la o lume «în sine», ea afectează toate conținuturile acestei lumi, inclusiv propria noastră individualitate psihologică și psihofizică; reducția operează astfel și asupra «eului empiric», urmărind să facă posibilă explicitarea actelor intenționale, a formelor subiectivității pure și constituante.
Din optică estetică, deși nu cuprinde lucrări speciale în domeniu, doctrina lui Husserl are importanță prin înrâurirea operelor unor esteticieni însemnați din secolul 20: Nicolai Hartmann, Max Scheler, Moritz Geiger, Roman Ingarden, Mikel Dufrenne.
Utilizând „eidos“-ul husserlian redat mai sus în estetică, o opera artistică se poate înfăptui, pe de o parte, ca un corelat al conștiinței pure, conștiință ce vizează structurile operei prin raporturi succesive de fundare, iar, pe de altă parte ea este gândită în autonomia ei, adică în calitate de fapt obiectiv și independent de alte elemente ale fluxului trăit al vieții. Aceasta și pentru motivul că fenomenologia rămâne o «știință a esențelor» și nu a «existențelor reale», ori a faptelor.