- Vine, nu vine, vine, nu vine..., așa mă jucam plin de temere, dezmembrând margarete, în timp ce o așteptam pe mama să vină de unde era dusă. Drumul ei străbătea întotdeauna un parc, unde mai tot timpul verii eu găseam astfel de flori și păpădii.
Jocul e același, doar destinatarul e altul și margaretele mult mai aprinse în albul lor.
- Vine, nu vine, vine, nu vine....
- Ehee, nimic nu e perfect pe lumea asta, îmi strigă, deasupra, un fluture viu colorat, zburând în cercuri filozofice.
- Aș! încerc subtil să-l contrazic
- Cum adică? Ce vrei să spui? se oțărăște el mult mai aprins colorându-se.
- Să zicem că cerul de deasupra noastră e perfect.
- Cerul? Păi, eu umblu tot timpul prin el și îți spun că cerul nici măcar nu aparține acestei lumi.
- Mda, s-ar putea să ai dreptate, dar asta înseamnă că perfecțiunea acestei lumi este însăși imperfecțiunea ei, îi zic cu un zâmbet înflorit ironic în colțul gurii într-un fel mai strâmb.
- Mă, tu ești nebun.
- Îhî...
- Da, da, tu ești nebun, mai zice, colorându-se, decolorându-se și pierzându-se ca o mirare, șchiopătând cu o aripă despre care probabil nici nu știa.
Mă uit după el și mă gândesc că acesta e poate unul din fluturii pe care ar fi trebuit să îl prind acum mai mulți ani în urmă și să-l fi făcut parte din colecția mea de aripi de fluturi viu colorați, să-l fi lăsat cu picioare doar, să umble și el pe pământ să vadă cum e.
- Vine, nu vine, vine, nu vine...
- Mă, ți s-au terminat margaretele, nu vezi?!
- Vine, nu vine, vine, nu vine...
- Mă, ți s-au terminat margaretele, nu auzi?!
- Bine, bine, o să mă joc atunci cu aripi de fluturi. Alți fluturi. Alte aripi. Alte culori.
- Vine, nu vine, vine, nu vine, vine, nu vine..............