Iei un adevăr, îl culegi din poezia cu care te-ai obișnuit, încă de demult, să fi stare, și îl dai cuvintelor. Acestea, flămânde din aroganța cu care le ignori printre lucruri, mușcă hain din el, îl desfigurează, îl jupoaie de însemnătate, îl contorsionează. Te uiți la el, te privești în el ca-ntr-o subtilă ploaie adunată într-o formă lăsată în noroi de-o-ncopitată, și te miri: așa o fi? Cuvintele nu se mai satură, te ajung chiar până la os (căci despre el este vorba, până la urmă) și, de durere, le refuzi nesațul: fie ce-o fi! Adevărul, eliberat de cuvinte, se ridică puțin rănit în exprimare, dar drept, și rămâne așa: în picioare. I te închini cu o plecăciune, de care habar n-ai când o faci. El te cuprinde, te închide în el, te măsoară în păsări și te convertește într-un rost. Te bucuri de această catedrală plină de lumină, te bucuri un timp. E prea mare. Fiecare pas ți se împrăștie pe pereți cu o rezonanță de gol. Nu, nu vrei să ieși, ar fi impertinent. Vrei să mai chemi pe cineva.
Grămadă și geometrice, cuvintele stau, evocatoare, în singura cale de acces către lume.
Treci de ele fără să te murdărești de mârșăvia lor, treci de ele fără să te geometrizezi de ele, rănind și rănindu-te, și vei știi că bucuria unui adevăr, cu care râzi la viață, nu e degeaba...!