Am uitat numele tău
așa cum am uitat primul răsărit.
Te-am așezat însă, punct
pe cercul mare
numit, nu știu de ce, inimă.
E atât de ascuțită inima asta a mea,
îmi taie trupul sub coaste
iar sângele meu e o hlamidă roșie.
Sunt regina condamnaților,
Dă -mi cupa!
în cinstea ta voi bea cucuta ca și cum ar fi
zeamă de îngeri,
mă voi ridica ușor
până îmi voi răni fruntea
în coarnele stelelor.
De acolo de la înălțimea rugilor
te voi zvârli și-n cădere
te vor sfâșia păsări în zbor.