De ce este dragostea adevarata cel mai frumos, cel mai inaltator, cel mai sublim sentiment uman? Pentru ca atunci cand iubesti, tu nu mai contezi, ierti, cedezi de fiecare data fara sa iti mai pese de orgoliu, de universul mic din jurul tau, oferi dragoste neconditionat fara a te astepta sa primesti ceva in schimb, suferi atunci cand persoana pe care o iubesti sufera, dai pentru ea tot ce ai mai bun din tine atunci cand propria constiinta, propriul tau suflet iti cere, faci orice sacrificiu cand consideri ca acea persoana merita .
Dar oare de ce este dragostea si cel mai dureros sentiment de pe pamant? Ce te faci atunci cand persoana asupra careia ai revarsat toata acea dragoste nu are nevoie de ajutorul tau, pur si simplu nu ii pasa ca este centrul universu lui tau? Este ca si cand dragostea insasi iti ofera un sentiment de libertate, simti ca iti cresc aripi si ca poti atinge cerul si strapunge norii, dar brusc cineva ti le taie, tocmai atunci cand simti ca mai ai putin si poti atinge cu varful degetelor tale astrele, stelele la care visai atat de mult sa ajungi. Brusc iti dai seama de un lucru intotdeauna valabil pentru lumea in care traim: cu cat ajungi mai sus, cu atat caderea produce mai multa durere. Brusc iti dai seama ca pluteai si vedeai doar norii pufosi si albi, luna mandra si vesnica, pulberea stelelor, ignorand in acest timp pietrele ascutite de pe pamant. Dar cum a fost cand ai ramas fara aripi? Ai cazut fara sa iti dai seama ce se intampla, de ce se intampla, primul lucru pe care l-ai simtit a fost durerea produsa de toate acele pietre pe care nu le vedeai inainte, dar care acum iti strapungeau cu cruzime pielea, fara sa le pese ca unele rani nu aveau sa se mai vindece. Dar persoanei care ti-a taiat aripile i-a pasat? Poate ca atunci cand ti le zdrobea nu isi dadea seama, poate ca traia inconstienta, condusa doar de impulsurile fara sens ale vietii… Dar totusi ti-a ucis zborul lin de fericire si apoi a disparut in ceata ca o umbra, fara sa-i mai pese, dar tot in ceata ti-au disparut si visurile si dragostea. Un inger e nemuritor si puternic. Sterge-ti lacrimile, nimeni nu-ti merita lacrimile cristaline de copil pur si naiv! Ridica-te de jos, ranile ti se vor vindeca in timp, chiar daca nimic nu va putea sterge urmele acestora! Uita-ti visurile, da nastere la altele mai frumoase, mai inaltatoare, lasa-le in urma, in ceata pe celelalte. Dar cel mai trist ramane ca acea ceata deasa si intunecata ti-a invaluit conplet dragostea, si nu vei mai putea iubi niciodata. Oricand poti zbura din nou, oricand iti vor putea creste aripi noi… Dar acum nu mai esti ca inainte. Ti-e frica sa mai iubesti… Te plimbi agale, visator pe pamant cu ochii atintiti la pietre, neindraznind sa mai arunci vreo privire albastrului senin. Un timp stai temator pe o stanca , vrand sa te ascunzi de viata, dar totusi viata te cauta, si te mai desprinzi din cand in cand de pamant, dar doar cate un salt, ca sa iti mai amintesti cum era pe cand zburai. Si mai cazi uneori, dar sunt doar zgarieturi, si nu conteaza… Nu mai poti fii un inger dulce, un inger plin de puritate, candoare si mai ales dragoste. Ti-e frica sa mai zbori, inima ta a devenit deja o alta piatra care fara sa vrea ii mai raneste si pe altii… Nu vei mai oferi dragoste asa cum ai oferit o data… este trist, dar poate ca niciodata.