In fiecare moment este o crancena cearta intre mine si condei. Eu imi doresc sa curga in rauri line pe hartie si sa descrie frumusetea sentimentului de iubire. Nu vrea. El se opreste din drumul sau si imi aminteste cu fiecare clipa mai mult ca am uitat aceasta frumusete. Niciodata nu ma asculta si nu vrea sa scrie ce ii dictez eu. Eu pot sa ma mint, insa condeiul vrea sa fie o sincera oglinda a sufletului meu pustiit. Asa ca buclele sale albastrui lasa in urma lor doar durere. Randurile descriu mereu tristetea inimii frante si dorinta arzatoare de a mai iubi. Iar printre randuri se pot citi noptile albe dar totusi atat de intunecate, lacrimile de cristal si sentimentele reprimate. Intr-o foaie de hartie sunt toate. Pe o fila incap mai multe ca intr-un cufar stravechi, iar valoarea aceastei file din inima unei fiinte umane este nepretuita… Pentru cei ce stiu sa o citeasca, este povestea unui destin, iar pentru ceilalti doar franturi care ii vor conduce spre o mai buna intelegere a fiintei care a scris-o. Condeiul se uita rugator la mine si imi sopteste sa uit de lumea materiala, sa uit de toti din jurul me si sa raman doar eu si cu fila mea alba. Dar cine sunt eu? Care parte din mine conteaza cu adevarat in aceasta lume? Condeiul imi raspunse ca doar sufletul si intotdeauna sufletul are valoarea cea mai mare, care trebuie sa se imbine cu mintea intr-o armonie perfecta, ca simbolul ying si yang, iar la aceasta perfectiune nu se ajunge dacat pastrand o sinceritate totala intre cele doua elemente care compun eul. Pot fi eu pe o simpla foaie de hartie, dar nimeni nu se gandeste sa o citeasca indeaproape si sa incearce sa accepe adevarul a ceea ce citeste, sa ma accepte pe mine. Doar condeiul imi cunoaste toata gandirea si tot spiritul, deoarece pe el nu il mint niciodata. Iar cel ce accepta neconditionat ceea ce vede pictat de condeiul meu pe o fila alba, va asculta doar vocea inimii mele soptindu-i cine sunt eu.