nu mai măsurăm asteptarea în ore
poate în faguri de disperare

cuvintele nu mai au niciun efect
sunt o cafea diluată
fără zahăr, fără alintarome

o privire pe zi e de ajuns
un martiriu al simțurilor
păstrând doar savoarea nostalgiei
pulpa fragedă a primelor nopți
cu urme încă vizibile de mușcături

arcuirea mișcărilor ne mai satisface
doar în măsura în care vedem în ele
un dans erotic mai sublimat
și nu o invitație la renunțare

între timp plesnetul dimineților
ne trezește scăldați în lumină
și ne privim umbrele slabe pe ziduri
amintindu-ne vag de un iunie depărtat
din ce în ce mai aproape de tristețe