Mă tot învăluie un ochi de stea,
să pară lumii că-mbrăcat-aș fi,
Cât eu visez, ea mă descântă-n palmă
și trupul mi-l împarte în fâșii.

C-o rază-mi luminează o cărare
prin codrul anilor care-au trecut,
Să-mi caut sub o lacrimă-mpietrită,
un loc în care să mă fac pierdut.

Cu sufletul nu știe ce să facă,
tăcerea lui se sparge de-un cuvânt
Și când mă mângâie pe fruntea lată,
mă simte cum cu gândul îl frământ.

Atunci îmi zice:-Mai rămâi o vreme,
cu trup fără de suflet, n-am ce face!
Pleacă grăbită cu lumina-n colțuri
pe altu-n veșnicie să-l îmbrace.