,,E un război cumplit pe dinăuntru-mi / Armate de-nțelesuri desfășoară / Soldați-cuvinte care vin asupră-mi / Și-n sânge, ca otrava, se strecoară // Tot calcarul din oase-mi se topește / Rostogolindu-mi bolovani prin carne / O viperă pe tâmplă-mi dănțuiește / Pândind în ochi veninul să mi-l toarne // Iar somnul este singura scăpare / Narcotic, amorțindu-mi răscolirea / Oprind furtunile devastatoare / Zidind la loc răbdarea și iubirea.’’(Soldați cuvinte).
Puțini, foarte puțini cititori ar putea să îl identifice pe autorul acestor versuri. Cei mai mulți ar reuși doar să facă presupuneri. Judecând după modul decis-avântat în care se asociază cuvintele și după o grabă (riscantă) de a ajunge la esențe, textul aparține unui poet tânăr. Luând în considerare luciditatea generatoare de dramatism, anvergura imaginației, expresivitatea energetică – s-ar mai putea adăuga că este vorba de un poet real, și nu de unul inventat de susținătorii săi, de unul care chiar face poezie, și nu de unul care simulează că face poezie. Textul ar putea fi, deci, un poem inedit al Magdei Isanos. Sau al lui Nicolae Labiș. Sau al lui Mircea Dinescu.
Totuși, stilul nu este al nici unuia dintre ei. Și nici n-ar putea să fie, întrucât textul aparține unei eleve din Petroșani, Loredana Cristea, de care n-a auzit până în prezent (aproape) nimeni.
Cazul Loredanei Cristea ilustrează imensa și iresponsabila risipă de valori care se face azi în România. Așa cum sunt lăsate pădurile în voia celor care le taie haotic sau le incendiază, așa cum rămân apele la discreția celor care deversează în ele substanțe toxice sau pescuiesc cu dinamită, așa sunt ignorate, abandonate ori prost administrate imensele resurse de talent ale țării. Dacă instituțiile de cultură ar funcționa, o tânără ca Loredana Cristea ar fi imediat remarcată și pusă în valoare, în timp ce falșii poeți care au invadat, cu excesul lor de vizibilitate, scena vieții publice, și-ar pierde brusc, prin comparație, importanța.
Cartea cu care a debutat Loredana Cristea, ,,Ciorapii mei negri de plasă’’, cuprinde poeme care se citesc cu interes și emoționează, ceea ce nu se întâmplă (decât cu câteva excepții) cu poemele din zecile de volume ale autorilor tineri aflați în prezent în centrul atenției. Este adevărat că în această carte există și numeroase stângăcii și naivități, specifice vârstei (șaisprezece ani) la care au fost scrise versurile. Ele nu lipsesc, însă, nici în primele texte ale lui Mihai Eminescu.....


Fragment din articolul de critica literara al lui Alex Ștefănescu, apărut în ultimul număr al revistei ,,România Literară’’