despre Dumnezeu nu mai pot scrie
a devenit clișeu a murit dacă a fost vreodată sau
poate bea o cafea și râde
pe tine nu te mai simt
ai trecut demult de gara în care eu stăteam
cuminte pe dale reci de piatră fiecare
tren îmi biciuia simțurile
desenam în gând geamul de unde privirea ta
mă va supune mai număr și acum trenurile nu te mai aștept
acum desculță pe aceeași cale ferată fără jocurile tale
care îmi frâng toate diminețile singurul joc de care m-am plictisit
cine suferă mai mult mereu a doua
într-o goană spre câmpuri pe care le-am pierdut
aud o chitară nu-mi place îmi duce simțurile într-un
cimitir mare cu flori viu colorate acum nu pot auzi
decât muzica unui cortegiu funerar pe singurul drum dinăuntru
nici nu mi-e greu să număr absențele neiubirile
toamnele frunzele moarte mai am acești pereți pe care am
imprimat doar mirosul pielii tale de duminică
furie când nu știu de ce trenurile tot vin
te vreau nu pot spune nu simt asta te iubesc nu ajunge
te văd în fiecare chip de bărbat s-a mai spus
totul s-a mai spus totul s-a mai simțit
fiecare cuvânt atingere iubire e clișeu
nimic nu mai e al nostru nici măcar atingerea sânilor mei de încheieturile tale
twist of my sobriety no more
doar twist of my pain între icoane încă nepictate
la fel ca dumnezeul pe care încă îl mai chem

măcar de m-ai fi pierdut înainte să-ți fiu piele