agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1994 .



Marea dragoste
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [overminded ]

2006-08-07  |     | 



Nu-mi place oceanul. Nu l-am văzut decît de departe, în ilustrate și imagini perfecte, dar îl știu. Acel ocean de mări îngemănate, conviețuind imens și plictisitor într-un concubinaj milenar, nu-mi poate spune nimic, deși nu l-am ascultat niciodată. Nu cred că va ști vreodata oceanul vesel și turcoaz al iubirilor împărtășite, să-mi citeasca mie amărăciunea de pe trup și să-mi vadă tristețea din ochi. Și chiar dacă, pînă la urmă, firea mea nestatornică mă va trăda și mă va îndemna să gust dintr-un dulce paradis tropical, știu că va fi doar o simplă aventură, după care am să mă întorc, spășită, la ea…
Iubesc marea mea verde-tulbure-albastră cu o dragoste pribeagă și plîng pe ascuns de dorul ei, fără să mă știe.
O iubesc de copilă, de cînd ardeam de nerăbdare să o ating și mă tăiam adînc în scoici alergînd desculță către ea, prin nisip. Plîngeam în hohote, cu lacrimi sărate ca ale ei, dar nu renunțam, ajungeam la ea și, ca prin minune, durerea trecea și-ncepeam să rîd zgomotos, țopăind în apa rece. Numai în ea am reușit să învăț să mă scald, fără nici o regulă, pur și simplu m-am întins într-o zi pe un val de-al ei și-am plutit…
Cînd nu eram lîngă ea, îmi plăcea să o ascult lipindu-mi urechea de un melc imens și chiar și astăzi, după toate explicațiile mai mult sau mai puțin științifice ce mi s-au oferit, continuu să cred că marea se aude în melci, nu poate fi altfel, n-ar avea sens.
De-atunci mă-ntorc mereu la ea după zile lungi și anotimpuri străine, cu sufletul sfîșiat, cu trupul obosit, cu inima chinuită de-ntrebări născute din cele mai mărunte orgolii, după ce cobor de pe acoperișul lumii, unde mă cred uneori stăpînă.
Clipele pînă la ea trec greu și alerg căutînd cu disperare un țărm sălbatic, să-i respir adînc răsuflarea sărată, să o simt numai eu cum freamătă de dor, tristă ca și mine, dar fermă și puternică atunci cînd mă privește cu ochi învolburați, de iubită capricioasă. Ard de nerăbdare să o cuprind cu brațele și ea să mă strîngă la piept în unicul său fel, tandru și violent deopotrivă, ca o amantă topită de atîta așteptare…Adorm apoi zîmbind lîngă ea, lăsîndu-mă arsă de soare, amețită de căldură pînă la delir și aștept așa să vină noaptea, să-mi ridic privirea către stele fără să știu de ce le privesc, fără să mai încerc să-mi citesc destinul pe cer, pentru că în acele clipe știu exact care-i destinul meu.
O aștept mereu cu voluptate să mă certe lovindu-mă rece și dantelat peste glezne sau chiar să mă doboare mînioasă cu un val mai vînjos, ascult apoi tot ce are să-mi spună și-mi cer iertare cu capul plecat, ca o roabă supusă, sprijinindu-mi tîmpla pe nisipul cald, jurîndu-i printre lacrimi că n-am s-o mai părăsesc vreodată.
Niciodată nu mă țin de cuvînt pentru că plec și o uit pentru un timp, străbătînd cărări ce știu că-mi sînt străine, căutînd zadarnic prin lume un rost iluzoriu. Plec mereu de lîngă ea crezînd că știu bine unde îmi e locul și cînd nu-i mai aud glasul aspru strigîndu-mă sacadat, nebun și disperat, îmi șterg și ultima lacrimă mincinoasă.
Plec și mi-e greu să plec, dar mi-e și ușor știind-o mereu acolo. Aș muri să mă întorc și s-o găsesc secată de dor, dar alung cu un zîmbet gîndul negru, căci, în mîndria mea nemăsurată, sînt sigură că o voi găsi la locul știut și-o voi lăsa iar să mă spele de iubirile amare de peste an, să plîngă odată cu mine, și-o voi ruga iar, ca-n alte dăți, să răspundă la toate întrebarile mele nedrepte, fără răspuns.
Și mai știu că, supărată pe trădarea mea, mi se va arăta străină pentru o clipă. O să o mîngîi atunci ușor cu talpa așteptînd să se înfioare încălzindu-se sub atingerea mea, o să o fac să uite cît m-a așteptat și poate m-a urît, o să o fac să mă ierte și să mă îmbrățișeze din nou.
Și o să-i spun iar, ca de atîtea ori, printre lacrimi, cel mai mare adevăr pe care-l știu și cea mai crudă minciună: că o iubesc și că n-am să mai plec.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!