Scormonesc sub aripa timpului,cu speranța găsirii unui loc,
în care să mă adăpostesc.
Scormonesc, descoperind doar praful de pe tobă de la gura lumii, care bate de când e ea,
fără să știe de ce, pentru cine?
Și ca o moara care macina și grâul bun și pe cel mucegăit,
la fel și gura lumii macină cuvinte bune și ne-bune.
Iar timpul zboară fără să-i pese ce rămâne în urma lui:
bucurie sau tristețe,
viață sau moarte,
timpul are aceeași masura pentru toți,
scuturând ritmic de sub aripa lui secundele.
Marea incercare a Eului uman este prinderea și zidirea secundelor înainte de a fi înghițite de meduza flămânda a Imensității,
din care vor renaște peste zvârcoliri,alți timpi, alți zei, alți monștri,dar niciodată secunde.
Încerc să-mi găsesc un locușor călduț, sub aripa timpului, dar locurile sunt ocupate.
Nu-mi rămâne decât șansa de a mă mulțumi,cu, condiția de secundă uzată care se apropie de căderea din ultimul ei zbor.
Cineva se pregătește să mă zidească:
Este gândul meu.