De curând a văzut lumina tiparului “Străzile din Roșiorii de Vede, carte scrisă de publicistul roșiorean Vlad Eugen Ovidiu.

După Monografia orașului Roșiorii de Vede, Vlad Eugen Ovidiu dă roșiorenilor, și nu numai, o lucrare importantă pentru istoria locală.
Fost primar al municipiului, actualmente vicepreședinte al Consiliului Județean, Vlad Eugen Ovidiu a văzut lumina zilei în mun. Brașov în anul 1946. Licențiat al Facultății de Istorie a Univ. București, a lucrat ca muzeograf la Muzeul Orășenesc de Istorie din Roșiorii de Vede (1975 – 1983) – director al acestuia în perioada 2000 – 2001) - , după care se transferă în administrația publică.
Până la proba contrarie, autorul roșiorean este singurul din țară care a dedicat un volum exclusiv străzilor unei localități urbane.
Cartea de un farmec aparte te introduce de la primele fraze în atmosfera străzilor, a datelor istorice care au determinat edilii locali să le încrusteze pe o plăcuță or a unei scurte biografii a personalităților de orice rang a căror temporalitate se regăsește și în străzile din Roșiorii de Vede.

Vlad Eugen Ovidiu face și un lucru, dealtfel început în "Monografia municpiului Roșiorii de Vede", acela de a identifica la fiecare stradă persoane a căror activitate culturală este notabilă.
“Străzile din Roșiorii de Vede” este o lucrare de raftul întâi pentru fiecare roșiorean, mai cu seamă că este însoțită și de o hartă actualizată a străzilor .

P.S. Pentru cei care nu cunosc urbea scăldată de apele râului Vedea, voi atașa și câteva date culese de mine pentru o lucrare care se vrea și monografie și ghid turistic:

Așezarea geografică

Municipiul Roșiorii de Vede este situat în partea de vest a județului Teleorman, în lunca rîului Vedea, la 35 km distanță de municipiul Alexandria, reședința județului și la 125 km de municipilu București , capitala țării.
Localitatea se găsește la întretăierea paralelei de 44 07' latitudine nordică cu meridianul de 25 longitudine estică. Se învecimează la vest cu comuna Măldăieni, la sud cu comunele Peretu și Troianu, la est cu comuna Vedea și comuna Drăgăneștii de Vede, iar la nord cu comuna Scrioaștea.
Relieful teritoriului pe care îl ocupă orașul Roșiorii de Vede este caracteristic părții de centru-vest a Cîmpiei Române despărțită aici, de valea rîului Vedea, în Găvan Burdea la răsărit și Cîmpia Boian la apus.
În zona Roșiorii de Vede, pe malul drept al rîului care completează numele orașului, relieful se încadrează în caracteristicile Cîmpiei Boian. Terenul este neted, cu o înclinare generală de la nord-vest spre sud-est, aproape imperceptibilă în oraș, localitatea fiind desfășurată ca o fîșie îngustă, perpendicular pe direcția generală de înclinare a solului.
Cîmpia din jurul orașului este fragmentată de văile rîurilor Vedea, Bratcov și Urlui. Cea mai mare parte a caselor din oraș sunt așezate în lunca înaltă a rîului Vedea, la altitudinea absolută de 82,5 m, însă cea mai mare parte a întreprinderilor industriale s-au ridicat pe vechea terasă vestică a rîului, pînă la altitudinea de 99 m atingînd nivelul cîmpiei care domină orașul.

Clima

Municipiul Roșiorii de Vede aparține zonei de climă de tip continental (veri foarte calde, cu precipitații moderate, adesea sub formă de averse și ierni reci cu viscole rare și cu frecvente intervale de încălzire) cu influențe ale topoclimatului de luncă (veri calde și ierni blînde).
Temperatura înregistrează media anuală de 10C. Media celei mai calde luni iulie este de +22,5C, în timp ce media celei mai reci luni ianuarie este de 3,2C. maximele absolute au fost +41,7C (20.08.1945) și - 34,6C (25.01.1942).
Cantitatea medie anuală de precipitații este de 562,0 mm.
Caracteristicile vînturilor sunt date de poziția orașului față de masele pincipale de aer, direcțiile dominante fiind cele din vest, est și nord-est. Dintre acestea, cele din vest au la Roșiorii de Vede o frecvență medie anuală de 21,1% și o viteza medie de 3,4-4 m/s, iar cele din est au o frecvență de 17%. Vînturile din est și nord-est au o viteză medie de 3,5-5,3 m/s.

Repere istorice

Datorită poziției sale geografice, prielnică dezvoltării societății omenești, pămîntul din zona orașului Roșiorii de Vede a fost leagănul a numeroase mici așezări, unde, încă din preistorie, sunt semnalate vestigii ale locuirii băștinașilor.
Cele mai vechi urme de materiale ale locuirii omului pe aceste meleaguri sunt din epoca neolitică și ele sunt concretizate în existența a două așezări (numite de localnici “cetăți”) aflate în perimetrul actual al orașului: “Palanca” și “Livezi”.
Orașul Roșiorii de Vede este menționat pentru prima dată într-un document care datează de la sfîrșitul secolului al XIV-lea. Înscrisul care aduce numele orașului în fața umanității este “Jurnalul de călătorie” redactat în limba germană de doi pelerini Peter Sparnau și Ulrich von Tennstadt care în anul 1385 (în timpul domniei lui Radu tatăl lui Mircea Cel Bătrîn) traversau Þara Românească și Transilvania, după un pelerinaj la Ierusalim. Ilustrul cărturar Nicolae Iorga nu a exagerat cu nimic atunci cînd, comentînd acest document, face aprecierea că orașul Roșiorii de Vede este o localitate mult mai veche decît atestarea sa documentară. În secolul al XIV-lea constituindu-se de fapt într-un tîrg feudal ce se va dezvolta treptat pînă ce va trece definitiv la o viață urbană spre sfîrșitul secolului al XVII-lea.
Deși la 1385 localitatea are deja caracter de tîrg, ea va figura în documentele oficiale ca sat domnesc pînă la începutul secolului XVII-lea, locuitorii plătind dări și prestînd munci în folosul domnitorului.
Un mic tezaur monede aflat la Muzeul de Istorie din municipiu, dovedește că această localitate a luat parte la schimburile comerciale ale epocii, aici existînd negustori (preschimbau produsele în bani și invers) și boieri ce se ocupau de tezaurizarea monedelor de argint în scopul obținerii unor mărfuri din străinătate (produsele locale se obțineau ușor prin troc).
În secolul al XVI-lea în Roșiori a fost instalată o garnizoană militară, care avea să răspundă de sigiranța regiunii și de îndeplinirea a numeroase atribuții administrative în teritoriul dat în grijă. Istoricii apreciază că în această perioadă s-a stabilit la Roșiorii de Vede reședința județului Teleorman (amintit prima oară în sec. al XV-lea) unde va rămîne pînă la 1838.
Odată cu așezarea căpităniei de călărași pe moșia Roșiorii de Vede, localitatea pierde foarte repede caracterul sătesc și devine târg în adevăratul sens al cuvântului, ajungând ca la 1677 să fie menționată între cele 25 de orașe ale țării, enumerate de Miron Costin în “Cronica Polonă”.
La sfîrșitul secolului al XVII-lea, florentinul Anton Maria del Chiaro (secretarul și sfetnicul domnilor Constantin Brîncoveanu și Nicolae Mavrocordat) afirmă că Roșiorii de Vede este unul dintre orașele “mai principale care sânt orânduite de către căpeteniile alese dintre marii boieri”.
Pe plan economic, agricultura și creșterea animalelor au rămas, pînă la 1768, principalele ocupații ale populației autohtone. Producția meșteșugărească constituie, însă, unul din indicii cei mai siguri ai gradului de dezvoltare a societății din această zonă. Un semn al intensificării schimburilor comerciale ce se desfășurau în Roșiorii de Vede, în secolul al XVIII-lea, îl constituie și apariția hanurilor pentru popasul negustorilor și, în general, al călătorilor de orice fel. Prima referire la un astfel de han în oraș o găsim
într-o scrisoare din 27 martie 1766, a căpitanului Iordache proprietarul unui han de aici.
Din 1768 cea mai mare parte a vetrei orașului și întreaga sa moșie sunt închinate de domnie unei mănăstiri bucureștene. Aceasta a însemnat transformarea târgoveților în clăcași aceasta obligînd atât la plăți și munci în folosul stăpânului feudal, cât și la aservirea morală a unei categorii de oameni care au fost tot timpul liberi. Împotrivirea în fața obligațiilor feudale și a robirii naționale îi va apopia și mai mult pe tîrgoveți și călărași, astfel că, în anul 1866, cînd locuitorii orașului vor redeveni cetățeni liberi, nimeni nu va mai face deosebirea între cele două categorii de localnici, toți fiind roșioreni și atît.
Denumirea de Roșiorii de Vede o întîlnim pentru prima oară într-un act oficial aflat în fondul de documente al Școlii de Băieți nr.1 din Băieți nr.1 din oraș, la 9 mai 1864, cînd profesorii din Turnu Măgurele se adresează “domnilor profesori din Roșiorii de Vede” pentru a se organiza în vederea sprijinirii domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Situația economică a orașului la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate opreliștile apărute ca urmare a dependenței feudale, se caracterizează prin dezvoltarea continuă a ramurilor tradiționale: agricultura practicată mai ales în sistemul arendășiei, meșteșugurile care la unele specializări vor atinge nivelul industriei și comerțul care devine cea mai importantă sursă de venituri pentru localnici.
Numeroase acte emise de autoritățile locale, organe ale puterii centrale și memoriile unor călători străini aduc informații foarte precise despre poziția ocupată de orașul Roșiorii de Vede atît în județul Teleorman, cât și raportat la întreaga Þară Românească (secolul al XVIII-lea “Istoria politică și geografică a Þării Românești” editată de frații Tunusli vizitatori, “Memoires historiques et geographiques sur la Valachie “ publicată de Friedrich Wilhelm von Bauer - general maior rus de origine germană, “Gestichte des transalpiniseghen Daciens Valachiae und Moldaviae” publicată de Franz Joseph Sulzer secretar de cancelarie la curtea domnească a Þării Românești, “Harta Þării Românești” întocmită de F. Jos. Rhendorf, “Catagrafia din 1811” - Fondul Visteria Þării Românești etc.).
În 1832 este amintită pentru prima dată stația de poștă la Roșiorii de Vede, care lega orașul de capitala țării. Șase ani mai târziu, în 1838, este dată în folosință o nouă stație de poștă, construită prin contribuția localnicilor.
Prin Catagrafia de la 1838 ni se semnalează faptul că locuitorii din Roșiori erau grupați în două cartiere mari: mahalaua roșie cuprinzând 198 de familii și mahalaua neagră, cu 167 de familii, criteriile de împărțire fiind de natură administrativă și nu țineau cont de faptul că mânăstirea bucureșteană ar fi avut drepturi asupra vetrei orașului.
Perioada 1866-1959 cuprinde anii în care economia din Roșiorii de Vede nu va mai cunoaște nici un fel de îngrădiri, locuitorii fiind scutiți, din 1866, de monopolul economic, pe care îl practica mânăstirea Sf. Spiridon Nou din București asupra agriculturii, meșteșugurilor și comerțului local. În general, viața economică locală a acestor ani este puternic influențată de evenimentele internaționale, care au implicat și țara noastră în marile confruntări armate de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX războiul ruso-turc (1877-1878), primul război mondial (1914-1918) și al doilea război mondial (1939-1945).
După 1866, orașul pășește, ca de altfel întreaga Românie, pe calea consolidării relațiilor de tip capitalist, înlesnită de uniunea vamală din 1848, întărită de unirea politică din 1859 și de cea administrativă din 1862 și puternic influențată de pătrunderea progresului tehnic din țările occidentale.
În agricultură, trecerea la exploatarea pământului în sistem capitalist s-a produs încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin folosirea la munca câmpului a unor oameni liberi, care primeau produse și bani pentru prestația lor, ce avea un caracter sezonier. Lipsa terenurilor agricole proprii va determina pe localnici să se îndrepte către alte îndeletniciri, dintre care practicarea meșteșugurilor este cea mai dezvoltată, activitatea industrială nereușind să se impună în acești ani în viața orașului.
În ceea ce privește industria, aceasta era reprezentată, în anul 1906, de o fabrică de făină și două mori cu aburi, la care se va adăuga, în 1912, și o fabrică de brânză.
caracterul de magazin.
Ca urmare a vehiculării unor capitaluri din ce în ce mai mari pe piața roșioreană, au apărut și instituțiile financiare, cele mai importante dintre acestea fiind: Banca Agricolă (înființată în 1896), Societatea Cooperatistă “Albina” (1897), Societatea Economică Roșiori (1900), Banca Cercului Comercial - Industrial (1911) și Banca Populară “Mihai Viteazul” (1909). Dezvoltarea economiei atrage după sine și îmbunătățirea aspectului edilitar al orașului, mai ales după câștigarea independenței de stat a României. Ultimele trei decenii ale secolului vor marca o amplă acțiune de sistematizare bazată pe cheltuielile localnicilor. O cauză a acestui reviriment o va constitui aplicarea reformei administrative aprobată prin Decretul nr.1472/31.10.1864, prin care reședința noii plăși “Târgul”, ce cuprindea 43 de localități, se stabilește aici. Din 1872 vom găsi în Roșiorii de Vede și Statul Major al Companiei a 3-a Târgul, din Batalionul I Teleorman de dorobanți. În aceste condiții se va acorda mai multă atenție aspectului localității, acționându-se în principal pentru îndreptarea ulițelor și gardurilor, construirea unei băi publice în 1898, construirea unei băi publice în 1898, introducerea iluminatului electric în 1903.
În lupta pentru făurirea statului național unitar român, locuitorii orașului Roșiorii de Vede și-au făcut simțită prezența pe măsura tradiției acestei vechi așezări.
Anul 1959 este considerat de istorici anul încheierii perioadei de libertate economică, fiind anul în care aici ia ființă Gospodăria Agricolă Colectivă.
Etc. etc. etc.