Aeneiss isi topeste idolii la foc moale
intr-o arsita luminoasa vazului ceara suind
asteptarile pana la glezne inspre genunchi
precum o poveste nehotarata catre o singura intrebare
pana la brau varstele chemate in alb adunand
viul rostul suflarea-
templu cu stalpi clatinati a inaltime beteaga
sarea ochilor impotrivind
pana la creasta cocosului
de arama vestind noua zi manata de cruce
eclipsa totala de fruct rostogolit intr-o doara
oprit de neintelesul pastor al ghindelor
ierbii grabite sa rasara imbracand pantecele obosit
al mormintelor
ceasurilor cu menirea uitata


Acestea (si inca altele) ar povesti
-de ar fi intrebata-
Aeneiss- fosta auritoare de idoli
Acum resemnata supusa regelui
Niciodata