17.VI. 1993
E o pacoste a timpului nostru. Si se numeste Timp. Ma frange si ma innobileaza, ma sting in sinele lui si renasc cu fiece clipa din aluatu-i neframantat...
Iti scriu de teama ca nu ti-as spune exact ceea ce stiu ca trebuie sa iti comunic. Si apoi intotdeauna ne este mai comod sa ne ascundem in dosul hartiilor decat sa ne vorbim in fata!
Oh, Doamne, cat ti-am pretins sa fii! Te cautam in fiecare om intalnit pe strazile orasului murdar in care m-ai parasit. Viata mea era o reductie la o gara, populata de turisti, de vagoane negre, la o ora petrecuta intre doua trenuri ce se cazneau sa alunece in directii opuse. Viata mea se reducea la cele cateva scrisori pe care le concepeai intr-un colt de camera ce iti apartinea pentru un timp. Iti ceream sa fii in mine asemeni gandurilor mele, asemeni sangelui meu negru de furia anilor de liceu, negru de descumpanire...
La plecarea ta simteam doar golul pe care il traiesti de cate ori asisti la o nunta. (E frumoasa, dar te face sa simti ca exista un sfarsit in fiecare inceput.) La plecarea ta, doar durere. Si unii dintre noi, ne trezim lovind in durere, in celalalt. Da-mi, Doamne, putere sa duc durerea cu mine, s-o port fara sa fac din ea o cruce, fara sa simt nevoia s-o dau mai departe! Da-mi, Doamne, putere sa cred - inca o data si iar de la capat - in ei.
Zeita sa fiu si n-as putea sa-ti ofer mai mult: senzatiile din mine, rasul meu sincer, nevoia de a te sti, ruga de pe buzele mele... Atata doar ca, om fiind, femeie fiind, iti mai ofer si parti din orgoliul meu, din durerea mea, negrul din mine. Nutresc insa speranta ca stii sa refuzi tot ce nu iti convine!
Ma-ntreb si acum: de ce alunecam adesea pe langa esenta, urmandu-ne drumul gresit ales, uitand ca fiinta se poarta in sine? De ce fugim de noi cand n-ar trebui decat sa acceptam ca dualitatea noastra e definitia ce ne traseaza? Ca uneori in jos reprezinta un inceput si nu doar contrariul inaltarii? Ca orice mizerie e pretextul purificarii, ca orice boala e imaginea trunchiata a vindecarii ce vine apoi...
Mai stii, citisem impreuna "Velierul beat". Marea fara corabii nu-si are sensul, asa cum munca tamplarilor inaltand scheletul vasului e zadarnica in afara ideii de apa. Vindecarea fara boala isi pierde noima, tot asa cum boala fara vindecare devine blestem. Sunt atatea lucruri unite intru fiintare!
Gaseste-ti putere sa vii! Sa treci prin mine ca anii cei rai, sa lasi urme pe fata! Viata, treci prin mine ca neputinta de ieri, rasfrange-te in fiinta mea obosita: de drum, de dor, de prea mult noroc...