Nu stiu ce e in viata mea.. Nu stiu nimic. Dar Nimicul ma cunoaste. De foarte multe ori l-am intrebat ce e cu viata mea, l-am consultat ca pe un oracol si cuvintele lui le-am auzit sub forma de aburi. Apare in viata mea la fiecare doi pasi. Da, la fiecare doi pasi, pentru ca nu poate urma chiar nimic dupa fiecare pas. Uneori si la trei pasi. Foarte rar se iveste cand deja am ajuns la un km distanta de cand l-am intalnit ultima oara. Dar foarte rar. M-am obisnuit atat de mult sa-l intalnesc, incat prezenta lui nu ma mai sperie. E ca o umbra. Nu stiu nimic. De cele mai multe ori, ma bucur cand fac abstractie de el. Am impresia ca mi-a pierdut urma. Si exact cand ma simt ca stiu totul, apare, nemilos, sfasiindu-mi iluzia ca stiu totusi ceva mai mult decat nimic.
E asa de usor sa spun ca nu stiu nimic. E usor si totusi dificil. Dificil, pentru ca astfel recunosc ca as putea sa stiu ceva, dar nimicul a luat locul cunostintelor, ideilor, gandurilor, sentimentelor, trairilor. Nu mai stiu nimic. Iluzia Cunoasterii se bazeaza pe Nimic! Ciudat, dar adevarat. Daca nu ar exista Nimicul, nu ar mai trai nici dorinta de cunoastere. Dureros de adevarat. Si mai dureros este cand spun ca nu stiu nimic.
Nu stiu ce e in viata mea. Ma pierd in Nimic. Si atat.