n-am mai băut de mult cafea la Arizona
cafeneaua aceea din Cluj
nici nu cred că am să mai trec prea curând pe acolo
îmi amintesc de gluma lui Călin Nemeș când într-o zi în timp ce eu citeam România literară
luată cu împrumut de la vânzătorul de ziare
mi-a așezat pe masă lângă cafea un excrement de plastic
cumpărat din Ungaria pentru prieteni ca mine
când m-am uitat la el m-am făcut că nu îl văd toți se comportau firesc
ce e m-au întrebat nu te simți bine
eu mă gândeam că mintea mea e deja rătăcită
mă tot uitam pe sub masă și pe geam după ea
apoi
mi s-a făcut rău
ei nu spuneau nimic au început să vorbească despre ora exactă și starea vremii
atunci mi-am dat seama că
nu e în regulă ceva pe acolo
când au început să râdă eu plângeam deja disperată


știu că aveam întotdeauna hârtiuțe roz prin buzunare
șterpelite de la gazda mea de atunci(o băbătie de treabă)
le scoteam și scriam pe ele poezii cu pixul meu verde
(luat cu împrumut pentru o viață întreagă
de la un poet acum decedat)
eram săracă trăiam din poezie
nu aveam bani de carnețele cu coperți lucioase
(sau laptopuri cum avem cu toții acum)
mi-a zis într-o zi Alexandru Vlad
mă fată ia-ți și tu măcar un pix albastru că ești prea colorată
aveam 2 perechi de blugi rupți și vreo 5 bluze
dar toți îmi spuneau că mă îmbrac cu stil
probabil din milă unii
alții din respect pentru poezelele mele de-atunci

prin Arizona era bine și cald
mai ales iarna când de la fumul țigărilor ne usturau ochii
beam o cafea și nici măcar nu ne mai era foame
când aveam bani foarte rar
mergeam cu toții la bere în Pescaru'
acolo Mury mă obliga
să îi tot spun povești de-ale mele
zicea mereu că am voce frumoasă
și că sunt cel mai simpatic poet feminin
din orașul acela
asta era adevărat

mulți ani am petrecut pe acolo
am învățat de la vagabonzi pasul săltat
de la alți poeți cum să rabzi cu artă de foame
de la studenți ce bune sunt prăjiturile de casă trimise de părinți
ai mei oricum plecaseră deja mult prea departe
și nu avea cine să îmi facă mâncare caldă
aromată
condimentată
mergeam la cenaclul lui Mihadaș eram boemă
prea slabă și uneori prea tăcută
le inventam nume noi la toți ei nu se supărau râdeau și îmi criticau cu blândețe textele

cea mai bună cafea era cea băută cu Ioan Viorel Bădică
tot timpul îmi spunea privind prin geamul mare al Arizonei
vine cineva pleacă cineva
viața și moartea danule e o rotire perpetuă
astea fiind două versuri din Romulus Guga
poetul meu de acasă
ne cumpăram covrigi și îi mâncam aproape frățește de fiecare dată îmi lăsa mie mai mult
tu ești mai mică spunea mai trebuie să crești
am aflat într-un târziu că l-a îngropat primăria nu avea altcineva cine

apoi au venit vremuri mai bune
se adunau anii riduri riduri ascunse bine pe dinăuntru
se adunau și banii beam deja cafele cu duiumul ba chiar îi cinsteam și pe alții
nu mai aveam nevoie de cont la Arizona
prietenii însă erau tot acolo
e drept începeau să lipsească din ce în ce mai mulți la apel dimineața

primul a plecat Călin

Neil avea o bicicletă roșie avea barbă neagră ochelari rotunzi și era pictor
nu vindea nimic în Cluj dar în Germania oamenii stăteau la coadă să-i cumpere tablouri
mi-a făcut coperta la cartea a 3-a și când am spus mulțumesc s-a supărat
a zis să dau o cafea în Arizona și 2 beri la Pescaru' pentru așa o ofensă
le-am dat
târziu am aflat că s-a dus și el spre departe

când am plecat din oraș ultimul drum în seara aceea
înainte de a porni pe drumul spre gară a fost la Arizona
era ora închiderii
țin minte
nu am băut cafea deși aveam bani
eram deja un om aproape matur cu salariu
și ochelari de soare albaștrii
am strâns cu grijă paltonul la piept
și m-am gândit la ei prietenii mei
preț de o țigară
am plecat apoi în lume iar
singur și prieten cu necunoscutul
nu i-am mai văzut niciodată de atunci

nici nu știu de ce vă scriu toate acestea acum
poate pentru că uneori aici
parcă am fi la o cafea în Arizona