Fatma, am înțeles abia acum negrul veșmântului pe care spuneai că am să îl port într-o zi,
umbrele nopții printre moscheele Bosforului călătorind
ochii tăi căutând spre apa verde a Marmarei

spuneau despre tine că ești doar o imensă tristețe niciodată aproape, niciodată departe

îți scriu, tu nu știi să citești și oricum nu cunoști limba română
le-am spus (dar ei au râs și nu m-au crezut) despre cum este să fii doar o femeie și atât
aproape doar de Allah, de patrie, soț și copii,
desigur li se părea prea puțin, o tristețe a neputinței spuneau ei, o neîmplinire care trebuie trecută cu vederea,
desigur, aceasta nu e adevărata femeie turcă spuneau ei privindu-te ca pe un câine de porțelan ieftin într-o vitrină plină cu sticle goale și pahare de plastic,
nu știe să citească, nici să scrie, e analfabetă, a fost mereu doar o ghicitoare în bobi
îți scriu, Fatma, deși tu nu știi să citești și oricum nu înțelegi limba română,
toți oamenii aceștia atât de liberi,
toate femeile lumii noastre civilizate și triste adunate la un loc și trimise în lume,
nu ar putea să umbrească vreodată
ochiul tău negru și fericirea atât de deplină citită de mine pe fața soțului tău

lacrima ta de atunci pentru mine, Fatma, abia acum am înțeles-o
îmi spuneai că ar fi trebuit să mă nasc printre voi
că nicăieri nu voi mai fi atât de iubită, că drumul meu e deschis dar va fi neluminat de umbra vreunui om
că numele meu va înconjura pământul și nu se va mai întoarce la mine apoi
dar...
locul meu, buna mea Fatma, este aproape de Dumnezeu și de patria mea, o patrie inocentă desigur
singurătate și pâine mâncată la masa tăcerii,

în lacrima ta pentru mine am văzut Bosforul și l-am înțeles

plec, Fatma, spre țara mea cu munți îndepărtați
tu așteaptă-mă, copiii tăi merg la universitate, și învăța limba română,
îmi vor scrie desigur lungi scrisori despre trista lor mamă
care stă la marginea Bosforului cu o lacrimă pentru mine în palmă
așteptându-mă...

Istambul, septembrie 2006