mă uit pe geam
vreau să cuprind între ochi și lume
sentimentul de o stranietate
vecină cu morbiditatea
că tot ce vedem suntem doar noi
multiplicați în mii de alte lucruri
în fiecare din ele o fărâmă din ficatul
splina și creierele noastre lucrând
la desăvârșirea umanului în toate formele

te întrebi:
dacă am trăi pentru totdeauna
unde ne-am mai depozita toate
temerile, speranțele, plictiseala
am fi doar niște roboți fabricanți de
coșmare și iluzii niciodată recognoscibile
în următoarea fază a vieții

să dormim goi pe acordurile unei
melodii mai triste ca o urbe bacoviană
în capul tău totul ia forma viselor mele
iar tu nu ești decât o prelungire
a trupului meu, ce-i drept
mai îmbietoare mai rotundă

spui că
nu există nimic
totul se rezumă la o convorbire
cu un străin în miez de noapte
iar mâinile, corpul și sufletele voastre
sunt unul și același edificiu
în care se clădește un început de iubire
ca un dig în fața urgiei naturii

dar până la urmă și digurile cad
rămâne doar o stranie distanță de sine
un exercițiu de simpatie/empatie patologică
frânele destinului trase și roțile blocate
drumul din ce în ce mai îngust
o pace interioară mai albă ca doliul chinezesc
și ...

dacă n-am muri niciodată
ce s-ar întâmpla cu inimile noastre bolnave?