Am să vă spun, ție Sergiu și vouă, dragilor mei cititori, povestea unor locatari care-mai-de-care mai fericiți de mărirea prețurilor la gaze și energie electrică, dar cadorisiți în fiecare zi de prea tânăra și focoasa lor vecină de la etajul unu cu „concerte” gratuite din cei mai cunoscuți maneliști, y compris, cum ar zice franțujii, Nicolae Guță.
Las la o parte faptul că unii, așa ca mine, cad în invidie, când văd, pe postul acela TV minunat de îi zice „Taraful”, podoaba dentară a lăcrămosului. Ba chiar îi zic „Guță Dințosul”. Lume rea, ce mai!
Cum de nu văd ăștia – unii – cât de tare suferă Guțișor (vai de mine, era cât pe ce să scriu „Ghițișor”; ar fi fost „groaznic de rău”, cum ar fi zis un fost coleg, mare iubitor de dame, mai ales că prin părțile noastre cu diminutivul acesta este alintat un patruped tăiat fără milă de Crăciun, cu scopul precis de a fi preschimbat apoi în cârnați și fripturi din cele dragi colesterolului). Să nu îmi spuneți că nu ați văzut câtă suferință e pe chipul măsliniu al lui Guță, sau cum strânge din ochi, atunci când cântă, că nu vă cred. Mă bântuie totuși bănuiala că asta i se trage, poate, de la vreun articol de vestimentație intimă. L-o fi strângând pe undeva?
Ce vă spuneam eu? Lume rea! Mi-e și rușine să vă zic că pe țeava de la caloriferul meu vopseaua e sărită din loc în loc, pe motiv de bătut în ea, în țeavă adică, cu speranța, niciodată îndeplinită, că vecinica va da sonorul mai încet, de mila timpanelor mele și așa greu încercate de trecerea anilor și nu numai. Îmi zicea un „italian” că mașinile scumpe „cer” viteză. Așa o fi și cu combina de la care se aude adesea cântându-ne „locu’ unu’, locu’ unu’, sunt mereu pe locu’ unu’ “.
Poate că nu mă apucam de scris, că, deh, maneliștii „e” și ei oameni, dar astă-noapte, cu exact douăzeci și trei de minute înainte să bată de ora douăsprezece, am auzit niște strigăte. Le „citez din memorie”: „Cristina, fire-ai a dracului, cu manelili tăli cu tăt! Dacă nu dai muzica mai încet, chem poliția!”.
Săraca fată! Cred că numai de frică s-o fi zăpăcit și, în loc să dea muzica mai încet, a dat-o mai tare. De frică, da! Blocul a început să „cânte” din țevile de la calorifer. Ce păcat că nu m-am priceput să transcriu sunetele acelea minunate în solfegii! Ce simfonie ar fi ieșit!
Ce vecini, dom’le! Cum să duci o așa mândrețe de fată la poliție? Ar plânge cel putin jumătate dintre tinerii târgului, tineri care vin în fiecare zi, însoțiți de sacoșa de rigoare, să își vadă iubita prietenă.
La prima ședință de bloc voi propune măsuri aspre împotriva celor care nu o lasă pe fată să își manifeste admirația față de „guțiști”, așa cum crede ea de cuviință, că doar e democrație, nu?
Nu mai pot să continui, pentru că din apartamentul de sub al meu se aude urlând „locu’ unu’“. Cristina, fire-ai a dracului, cu manelili tăli cu tăt!