Mă opresc și stau în faptul serii
Și-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Cînd sărutul meu și-al primăverii
Mă trimite către cer cu fală.
Veșnic te iubesc, miracol sfînt,
Viața mea nimic nu mai înseamnă,
Cu credința soaptei ce o cînt
La iubire viața mă îndeamnă.

Focul sacru rătăcește-n ploaie,
Amintiri deodată-mi dau năvală
Gîndul te așteaptă și se-ndoaie
Și mă-nving acum întîia oară.
Eu, nebun, rămîn, un eu, mereu,
Un copil cu inima senină,
Pot iubi si eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.

Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gîndul meu e fapt și răbufnire,
Tot tîrcoale-mi dă și sărăcia
Dar mă-nalț plîngînd cu-a ta iubire.
Veșnic am trăit sub trist desfrîu,
Viața mea creștea spre vechea boală,
M-aș fi înecat într-un pîrîu,
Dacă tu nu mi-ai fi zis: Te scoală.

Mă adun din șanț, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi și suspine,
Prin speranță viața mea șiroaie,
Numai tu viața-mi poți abține.
M-am robit în hoți, în huligani,
Mi-am purtat viață fără teamă,
Am dormit sub pîlcuri de castani
Dar acum ești visul cel de seamă.

Focul sacru îl arunc în vînturi,
Inima-i cuprinsă de regrete
Și mai scot din zecile de gînduri
Un miez de fapt si sentimente.
Glasul tău în toamnă mă trezește
Și plutesc tăcut și revanșard,
Te cuprind în brațe nebunește
Și în focul Demonului ard.