la naștere, toți copiii sunt puși în coșulețe și li se dă drumul pe râu în jos.

unii se lovesc de pietre și nu mai ajung la destinație (sau poate ajung, dar pe scurtătură :| ).

unii salvează naufragiați.

unii au fost puși în coșulețe de aur, care n-or să se sfărâme prea ușor, alții în cutii de carton, care se umflă și-i înghit pe copii fără mamă. alții în coșulețe pur și simplu bine făcute, cu împletitură sănătoasă de stuf și degete arătătoare. cei mai evoluați au coșulețe cu motor- la ăștia se face economie de lapte, căci se vor hrăni cu muștele lovite de parbriz.

coșulețele cu motor ajung la upb. aici, indivizi mitici cu ochelari în loc de ochi ne scriu cu bale pe coșulețe (ca să nu vadă inamicul) formule de obținere a feluritelor gadgeturi cu care speră că vom trece de marea cascadă spre care curgem- deși nimeni n-a urcat vreodată înapoi să ne zică ce și cum, mulți spun că nu e chiar nimicitoare căderea- doar îți pierzi memoria și nemaiștiind care în ce coș a venit, fiecare se bagă în cel mai apropiat și povestea e recursivă.

mie mi-au dat planuri pentru aripi. dar m-am gandit eu că șuruburile atârnă greu, și n-au cum să zboare. așa că mi-am desenat o pereche.

unii bebeluși aruncau cu pesmet în mine; ziceau: "ciugule, porumbițo!" (am să vă ciugul eu urechile!)

dar m-am calmat repede, fiindcă au trecut pe lângă mine și alții tatuați cu aripi. ne-am legat coșulețele unii de alții ca să comparăm modelele de aripi. pescărușii ar fi putut face pe ei de râs (respectiv pe noi) văzându-ne tentativele, dar n-ar fi contat, pentru că în pielea noastră simțeam înfipți tuleii.

unul fotografia gheare și ciocuri de păsări. adusese cu el într-o coajă de nucă o fetiță cu tatuaj foarte asemănător cu al meu, și întreba mereu dacă se poate- "se poate, se poate.. nu-i râul lui taică-miu.. ba chiar ne echilibrăm mai bine așa, că bărcuța mea cam joacă, și-ar fi putut s-o dărâme pe-a ta". a întins până la mal părerea aia de mână și a apucat două codițe de vișine cu care mi-a legat coșul de coșurile lor... probabil că mi-a salvat viața.

altul avea un sacou roz și putea să audă îngerii de crăciun. i-am întins o mână și l-am tras mai aproape. avea un microcosmos într-o sferă, în care reparcurgând lanțul evolutiv creștea o aripă adevărată. mi-a zis că mi-o dă mie, dar eu nu știu să cresc aripi.. doar să le desenez. dacă voi ști vreodată..

deocamdată curgem aliniați, blocând circulația. și sunt mândră de asta, pentru că blocând circulația întârzii apropierea de cascadă- a mea și a celor pe care-i țin de mână, și astfel putem admira peisajul- ne agățăm de maluri cu privirea, ca niște umbre agățate de copaci..

poate mă și bronzez în barcă :D